Operele lui Brâncuși refuzate de academicienii români ai vremii comuniste salvate de familia Guggenheim – expuse în Veneția și New York

.

Oare există român să nu fi auzit de Constantin Brâncuși? Ne mândrim cu talentul și viziunea lui plastică în sculptura contemporană, ne lăudăm cu operele sale cu toate că acestea au fost refuzate de către reprezentanții lumii academice din vremea comunistă.

Iar la aniversările sculptorului, nu există politician care să nu scrie, să nu vorbească despre sculptor, rețelele sociale bubuie de coloane ale infinitului, de citate reale sau închipuite, se simt aburii mămăligii din Impasse Ronsin, românii se alintă, postează o pasăre măiastră, o cumințenie a Pământului din motive egoiste, unii pentru a-și întări imaginea publică, pentru a spori numărul de viitoare voturi, alții pentru a da o spoială de cultură propriei imagini.

Din păcate, nu toți știu cum noi, românii, ni l-am asumat pe Brâncuși abia după ce i-am refuzat propunerea de a ne dona toată opera. Astăzi tot ceea ce postăm se află departe de țară, la Paris, în colecții personale sau în marile muzee ale lumii. Francezii l-au adoptat, atelierul lui din Impasse Ronsin, numărul 8, în care peste ani se adunaseră metale și blocuri de piatră, mutat apoi la numărul 11, a fost locul unde a sculptat, a iubit, a făcut mămăligă pentru Modigliani, Matisse, Erik Satie, Guillaume Apollinaire. Astăzi românii plătesc bilet pentru a vedea atelierul, bine conservat, la Centrul Pompidou din capitala Franței.

De acolo, din acel atelier, a plecat scrisoarea lui Costache către prietenii de la Hobița: „Mămăliga o făcui într-un tuci de o vadră să-i satur și să dusă fumu în toată mahalaua Montparnassului.”

Făcea Costache mămăligă pentru artiști celebri, pentru oameni cunoscuți la nivel mondial, le cânta la fluier și atunci când a trecut Nelson Rockefeller pe la el și l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el, Costache de la Hobița i-a spus: „Dacă vrei să mă ajuţi cu adevărat, du-te, ia mătura care stă după uşă şi mătură atelierul! S-a făcut mult praf şi nu pot să lucrez atunci când e mizerie.”
Lui Petre Țuțea îi scria în 1933, despre primii ani: „Pe atunci viaţa era frumoasă şi armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiţi, o viaţă patriarhală. Totul trecea liniştit de la un anotimp la altul. Şi ştiţi de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizaţia marelui oraş a ajuns până la noi.”

„Marele oraș” al lui Brâncuși nu a fost Târgu Jiu, nici Craiova și nici măcar Bucureștiul. Parisul a fost, însă de Hobița nu s-a lepădat niciodată. Avea să se lepede de el România, de trei ori. Despre arta, iubirile și misterele vieții sale s-a scris enorm, decenii însă nu s-a consemnat niciun rând despre greșelile pe care le-a făcut statul român față de Brâncuși, pentru că dacă Brâncuși nu ne-a greșit niciodată, noi am făcut-o.

Casa Memorială Constantin Brâncuși de astăzi este dovada primului moment în care ne-am lepădat de sculptor. Hobița a fost atestată pentru prima dată într-un act domnesc din 30 aprilie 1518, se crede însă că are o vechime chiar mai veche. Povestea casei în care s-a născut sculptorul este tristă. Adevărata casă este ruinată, doar acoperișul a fost salvat și se află într-o magazie a Grupului Școlar din Peștișani. Bârnele, lăsate ani de zile sub ploi, au putrezit demult. Actuala casă, restaurată în 1971, este un veritabil monument de de arhitectură populară de la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Din păcate, nu poți cumpăra un magnet de frigider sau orice alt suvenir cu chipul lui Brâncuși, pentru că dreptul de a utiliza imaginea lui Brâncuși este incert. Casa memorială este de fapt casa lui Calistrat Blendea, poreclit Calistroi, casă cumpărată de la acesta în 1971 și amplasată pe terenul actual, un teren ce i-a aparținut lui Brâncuși.

În 1951, Academia Republicii Populare Române analizat oferta sculptorului român Constantin Brâncuși de la Paris, care dorea să doneze României lucrările aflate în atelierul său de la Paris.

Inventarul spunea că ar fi 230 de sculpturi, 41 de desene, 1.600 de fotografii şi multe piese de mobilier marca Brâncuși. Ansamblul Monumental „Calea Eroilor” fusese deja ridicat, cu sprijinul Ligii Naționale a Femeilor Gorjene, ligă condusă de Arethia Tătărescu.

7 martie 1951. Academicienii Secţiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă, din cadrul Academiei Republicii Populare Române redactează șprocesul verbal nr.10 din care trebuie cunoscută uimitoarea concluzie a lui George Călinescu: „Brâncuşi nu poate fi considerat un creator în sculptură fiindcă nu se exprimă prin mijloacele esenţiale şi caracteristice acestei arte.”

Au fost de acord și Camil Petrescu, Geo Bogza, Victor Eftimiu, iar semnătura pe document a secretarului Secțiunii de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Artă i-a aparținut lui Mihail Sadoveanu. Autorul romanului „Mitrea Cocor” semna cu sânge rece un document ce nu trebuie uitat.

„Coloana fără Sfârşit” a fost numele ales de sculptor pentru Coloana, parte a trilogiei Ansamblului Monumental din Târgu Jiu compus din Coloana Infinită, Poarta Sărutului și Masa tăcerii.

Comuniștii îi inventaseră însă un sfârșit, tocmind un tractorist pentru a aduce din infinitul cerul visul lui Brâncuși. A tras cu tractorul, dar lanţul a cedat, au legat lanțul din nou și l-au răsucit de mai multe ori în jurul coloanei. Au tras din nou, dar tractorul s-a ridicat pe două roți. Astfel s-a renunțat la ideea aceasta de a pune punct infinitului brâncușian.

În timp ce România, sărăcită spiritual de comuniști, refuza brutal pe cel mai mare artist din istoria sa, reprezentanții dinastiei Guggenheim susțineau arta sculptorului într-un fel care amintea de familia Medici și poziția ei față de artiștii Renașterii din Florența.

Muzeele Guggenheim înseamnă azi și Pablo Picasso, Jackson Pollock, Constantin Brâncuși ți Wassily Kandisky. Povestea familiei începe în anul 1847, când Meyer emigrează în Statele Unite ale Americii, visând să aibă succes în industria importurilor. În 1901 era un nume în metalurgia americană, controlând peste treizeci de afaceri în diverse domenii ca agricultura sau industria.

În anul 1918 familia Guggenheim poseda a doua avere a Statelor Unite ale Americii. Dintre copii, cinci vor deveni filantropi recunoscuți, numai doi având un rol decisiv în lumea artei. Familia avea o tradiție unică, fiecare membru decedat însemnând înființarea unui muzeu, a unui spital, o fundație care purta numele celui dispărut. Toți fiii Guggenheim erau trimiși în Elveția pentru a fi educați, revenind în America pentru a spori averea familiei.

În Muzeul Guggenheim sunt astăzi și o parte din sculpturile lui Constantin Brâncuși: „Măiastra”, „Muza”, „Vrăjitoarea” sau „Regele Regilor”.

Peggy Guggenheim a fost însă membra familiei care a influențat decisiv opera românului, prin susținerea financiară dar și prin deschiderea unui muzeu în casa ei din Veneția sau expunerea operelor în muzeul unchiului său de la New York.

Peggy Guggenheim se născuse în 1898. Avea numai 14 ani când tatăl ei a plecat cu Titanicul și nu s-a mai întors niciodată. Când a devenit majoră a moștenit două milioane și jumătate de dolari, s-a mutat apoi la Paris, aproape de artiștii avantgardei. Peggy a fost un adevărat pionier, galeria sa din New York, denumită „Art of this century” fiind prima din lume care a expus Rothko, Dali, Moore, Constantin Brâncuși sau Breton.

Ulterior, Peggy Guggenheim a reușit să cumpere „Măiastra” de la sora lui Paul Poiret pentru suma de 100.000 de dolari. Muzeul Peggy Guggenheim din Veneția are opere realizate de Pablo Picasso, Paul Klee, Vasily Kandinsky, Piet Mondrian, Marcel Duchamp, Constantin Brâncuși, Rene Magritte, Jackson Pollock.

Oridecâte ori ne aducem aminte de numele și operele lui Constantin Brâncuți ar trebui să ne amintim și de umbrele lui Sadoveanu și de luminile lui Peggy Guggenheim atunci când patriotismul ne amintește de Constantin Brâncuși.

Dorin Nădrău
Tribuna.US