OPINIE | Dacă vrem școli mai bune, trebuie să devenim oameni serioși

Școlile noastre eșuează nu din cauza a ceea ce se întâmplă în clasă, ci din cauza a ceea ce se întâmplă – sau, mai exact, a ceea ce nu se întâmplă – la masă, acasă. Dacă dorim să fim un popor serios, atunci trebuie să ne consolidăm instituțiile cu puterea de a umaniza și de a domestici haosul din noi toți

În ultimul sezon al serialului extrem de popular Succession, magnatul media fictiv Logan Roy și-a îmbărbătat cei patru copii cu cea mai tare lovitură de grație oratorică: „Vă iubesc, … dar nu sunteți oameni serioși”.

Nu numai că a fost o lovitură emoțională izbitoare de onestitate paternă, dar onestitatea amară a lui Roy a surprins și etica fără menajamente a ambiției personale fără nicio urmă de sentimentalism. Ar putea acest sentiment – că nu mai suntem „oameni serioși” – să fie aplicat pe scară mai largă? La electoratul american în general? La demosul american modern? La mulți dintre noi care trăim atât în statele republicane, cât și în cele democrate? O analiză de Jeremy Adams pentru The Public Discourse.

Eu cred că da.

În ceea ce privește orice fel de preocupări sociale importante – politică, sănătate, bunăstare, relații, modul în care ne petrecem timpul – isteria și frivolitatea înlocuiesc rapid introspecția cumpătată. Problemele care sunt decisive pentru viitorul nostru, care vor informa și colora modul în care va arăta „căutarea fericirii”” în următoarea generație și dincolo de ea, sunt ignorate în mod obișnuit.

În schimb, suntem indignați la nesfârșit de reclamele Budweiser și de cântecele de muzică country. Suntem obsedați de megalomania lui Elon Musk sau de obiceiurile de microdozare ale titanilor din Silicone Valley.

Tinerii au devenit atât de dependenți în mod tragic de intoxicația paliativă a jocurilor video încât acum își atacă violent părinții pentru că le taie accesul. Cel mai frecvent motiv pentru lipsa copiilor în rândul tinerilor este „dorința de a avea timp pentru ei înșiși”. Cu toate acestea, acesta nu este decât un spectacol secundar neînsemnat în comparație cu refuzul nostru de a fi serioși în ceea ce privește educația copiilor noștri.

Un peisaj educațional dezolant

Vara aceasta a adus o avalanșă îngrijorătoare de vești proaste pe frontul educației. Toți elevii de clasa a opta de la școala “I Promise School” a lui LeBron James din Akron, Ohio, orașul său natal, au picat la examenul de matematică al statului. Rezultatele obținute la testele naționale pentru elevii de 13 ani au scăzut vertiginos atât la citire, cât și la matematică, elevii de culoare purtând cea mai grea povară a unei scăderi de 13 puncte la matematică; decalajul uriaș dintre elevii albi și cei de culoare s-a mărit semnificativ, ajungând la 42 de puncte, o cifră uluitoare. Douăzeci și trei de școli din Baltimore nu au nici măcar un singur elev care să fie competent la matematică. Lista ar putea continua la nesfârșit.

La începutul următorului an școlar, americanii au o vagă senzație că totul nu este în regulă în școlile noastre și în sufletele copiilor noștri. Ori de câte ori dau un interviu, țin un discurs sau apar la un podcast pentru a discuta despre problemele proliferante ale educației americane, aceeași întrebare revine mereu, ca un morocănos într-un film de groază cu buget redus care refuză să moară: cum vom remedia toate aceste eșecuri?

Nu este doar o întrebare corectă. Este întrebarea, poate cea mai centrală și mai presantă întrebare a timpului nostru. Dar sub ea se ascunde un substrat de așteptări conform cărora răspunsul trebuie să fie înrădăcinat undeva într-un campus școlar – într-o reformă, un nou curriculum, o modificare a pedagogiei sau apariția unui nou gadget sau a unei jucării tehnologice. Poate că nu sunt suficienți bani. Poate că profesorii nu sunt suficient de buni. Poate că trebuie să imităm Finlanda, Singapore sau Coreea de Sud.

Dar dacă vrem să înfruntăm un adevăr teribil de descurajant, dacă vrem cu adevărat să devenim oameni serioși în fața acestei provocări epocale a școlilor și a copiilor distruse, atunci trebuie să recunoaștem o realitate pe care factorii de decizie politică și pasionații de tehnologie educațională pur și simplu nu vor să o audă: soluțiile la problemele noastre școlare nu vin de la școală.

Politicienii urăsc să audă acest lucru, deoarece nu au pârghii politice pe care să le folosească.

Inovatorii urăsc să audă acest lucru, deoarece distruge ideea utopică că răspunsurile sunt „acolo”, în eter.

Publicul urăște să audă acest lucru, deoarece sună a catastrofism fără un plan pentru a pune capăt catastrofei.

Totuși, dacă am fi serioși și sinceri, am recunoaște că rezultatele unei școli sunt aproape întotdeauna decise de relațiile, valorile și comportamentele care se formează înainte ca un elev să pună piciorul în campusul școlar. Cum putem fi atât de naivi încât să credem că familiile destrămate și părinți pasivi, cartierele violente și o cultură narcisistă nu vor colora și nu vor modela rezultatele școlilor noastre?

De exemplu, criza noastră de alfabetizare începe acasă. Da, instruirea în clasă este esențială, iar știința cititului este complicată, dar nimic în clasă nu poate înlocui ani de zile în care părinții au citit cu copiii lor. Nimic nu poate lua locul miilor de ore de conversație și angajament verbal dintre un copil și părinții săi. Nimic nu poate înlocui puterea unei case mobilate cu cărți din belșug.

Profesorii pot atribui teme semnificative și pot pune notele la dispoziția părinților. Dar profesorii nu pot obliga părinții să își monitorizeze proprii copii. Aceiași profesori nu pot reglementa cât de mult stau elevii lor pe telefoane noaptea. Ei nu se pot asigura că un adult oferă un model de studiu responsabil și obiceiuri de organizare.

Profesorii nu se pot asigura că valorile despre dezonoarea trișatului sau, dimpotrivă, despre virtutea muncii asidue, au fost omniprezente de-a lungul vieții unui copil. Cu toate acestea, acestea sunt exact influențele necesare pentru a se asigura nu numai că elevii își fac efectiv temele, ci și că se implică în mod semnificativ în materie.

Școlile pot oferi o gamă mereu atrăgătoare de programe sportive. Ele pot construi stadioane impresionante și facilități de antrenament întinse și pot strânge fonduri pentru uniforme noi în fiecare an. Dar aceste echipe vor fi la fel de bune ca și participanții la aceste programe. Micul secret al atâtor sporturi americane din zilele noastre – tenis, golf, baseball, hochei – este că cei mai buni performeri provin aproape întotdeauna din familii cu posibilități financiare. Zeci de milioane de copii americani joacă în ligile sportive organizate. Cu toate acestea, cei mai de elită sunt susținuți de părinți a căror viață de familie – weekend-urile, serile din timpul săptămânii, banii disponibili – este orientată în jurul vieții sportive a copiilor lor.

Putem folosi curriculum 1776 sau 1619 sau orice alt tip de curriculum, dar niciunul nu va compensa faptul că mulți elevi nu au participat niciodată la o paradă de Memorial Day sau a Veteranilor. Mulți dintre ei nu au vorbit niciodată cu părinții lor despre politică sau despre evenimentele actuale la masă. Programa școlară nu va modifica avantajul acordat acelor copii ai căror bunici au povestit despre sacrificiile cumplite legate de luptele din Al Doilea Război Mondial sau din Vietnam, sau ai căror părinți au vizitat Washington, DC sau Gettysburg când erau copii.

„Care a fost cea mai mare schimbare în ultimii zece ani de predare?” este o întrebare pe care o pun adesea colegilor mei profesori din întreaga țară. Profesorii de liceu indică invariabil apariția telefoanelor inteligente și a timpului scurt de atenție, precum și spectrul predării unor ființe umane distrate în mod maniacal toată ziua. Dar ceea ce spun profesorii de grădiniță este îngrozitor. Ei răspund că stilul parental la care sunt martori astăzi este teribil de neimplicat.

Ei povestesc despre părinți care refuză să verifice temele copilului lor seara pentru lucrări și anunțuri; părinți care se plâng că munca academică ar trebui să se facă întotdeauna exclusiv la școală, fără ca nimic să fie trimis acasă. Profesorilor care evidențiază mamei și tatălui problemele de comportament din clasă li se spune că purtarea necorespunzătoare a elevului lor este o „problemă a școlii”, nu o „problemă de acasă”. Noțiunea de educație ca un parteneriat intensiv între casă și școală este din ce în ce mai străină părinților elevilor din Generația Z.

Toate acestea conduc la întrebarea centrală și culminantă: ce înseamnă să fii un om serios?

La un nivel periferic, aceasta înseamnă să recunoaștem cum ne-am dezamăgit copiii: cum am golit instituțiile lor educaționale de excelență și, în același timp, nu am reușit să spunem odată pentru totdeauna că eșecul școlar se datorează, în mare parte, prăbușirii căminului, cea mai vitală instituție culturală. Dar, la un nivel mai profund, seriozitatea se întreabă cum, când și de ce s-a prăbușit centralitatea căminului ca primă și principală sursă de învățare a unui copil.

Am uitat cum să urmărim o formă de libertate care să fie productivă și utilă nu doar pentru noi înșine, ci și pentru copiii și elevii care ne observă comportamentul? Am uitat cum să modelăm libertatea pentru copiii noștri într-un mod care să evite sălbăticia haosului moral și o dâră de auto-indulgență? Acestea nu sunt întrebări retorice. Ele sunt extrem de practice, deoarece aceste eșecuri ale libertății se manifestă în școlile noastre și în copiii noștri: în rezultatele testelor, în absenteism, în ratele de violență din campusuri și în exodul profesorilor din profesie. Obiceiurile și comportamentele pe care elevii noștri le aduc la școală nu încep la școală.

Dacă ne dorim școli mai bune, atunci trebuie să ne folosim libertatea pentru a fi părinți și cetățeni mai buni, de la a lăsa telecomanda televizorului seara, la a verifica temele copiilor în fiecare seară, la a-i proteja de anarhia morală care le umple rețelele de socializare. Dacă vrem școli mai bune, atunci trebuie să luptăm împotriva impulsului de a fetișiza fragilitatea și, în schimb, să valorificăm curajul și rezistența.

Și dacă ne dorim școli mai bune, atunci trebuie să le spunem liber și cu efuziune copiilor noștri ceea ce ei nu vor să audă: că educația necesită timp, sârguință, concentrare și un efort imens. Pur și simplu nu există scurtături, nu există “hack-uri”, nu există ocolișuri pentru o minte și un suflet bine formate.

Depozitele de înțelepciune care se găseau în instituțiile care instruiesc, modelează și cultivă simțul posibilităților și al responsabilității – casa, comunitatea, biserica și, da, școala americană – sunt în mare parte lipsite de autoritatea pe care o dețineau cândva.

Cu toate acestea, acestea sunt locurile în care are loc cea mai esențială educație, unde mințile tinere sunt pregătite și încadrate fie pentru a primi, fie pentru a respinge lecțiile din clasă. Școlile noastre eșuează nu din cauza a ceea ce se întâmplă în sala de clasă, ci din cauza a ceea ce se întâmplă – sau, mai exact, a ceea ce nu se întâmplă – la masă. Dacă dorim să fim un popor serios, atunci trebuie să ne consolidăm instituțiile cu puterea de a umaniza și de a domestici dezordinea din noi toți.

Tribuna.US

Foto: Pixabay/Pexels