Opinie: Destabilizarea democrației și revoluția prin minciuni și ipocrizie

Declinul democrației începe cu discursuri incoerente, promisiuni neonorate, întoarcerea pe dos a sensului cuvintelor și manifestarea publică a slăbiciunii guvernanților a căror menire e să apere libertatea cetățenilor, analizează jurnalistul Petre M. Iancu pentru publicația Deutsche Welle.

Așa se duc pe apa sâmbetei și demnitatea, și valorile, și drepturile individuale, precum cel la proprietate, ale cetățenilor care i-au ales pe potentați. Ale căror minciuni devin cu atât mai sfruntate și frecvente, cu cât trădează mai grav democrația, cu cât o destabilizează astfel, încât mișcările totalitare să se apropie decisiv de țelul instalării regimului lor.

Pe acest drum se erodează, se contorsionează, se destructurează limba și cuvintele. Distorsionarea lor oficială are avantajul de a săpa la temelia încrederii celor ce nu vorbesc noul argo politic în guvernanți, în stat, în puteri și în instituțiile care îl folosesc, mefiența fiind limpede că e fatală pentru democrație.

Inconsistențe prezidențiale și viceprezidențiale

Iată ce ar trebui să-i dea de gândit vag buimăcitului Joe Biden net mai mult decât inutila, dacă nu și contraproductiva sa întâlnire cu un președinte al Rusiei ca Vladimir Putin, un dictator lipsit de orice scrupule, pe care președintele american l-a caracterizat la un moment dat, just, ca “asasin fără suflet”. Realizează oare Biden, care e liderul Americii și, deci, practic și al NATO, cât de rău erodează inconsistența sa vădită încrederea în vest și în democrații?

Pare evident că nu. Cum și vicepreședinta lui, Kamala Harris, își permite licențe și derogări morale posibil mortale pentru încrederea în guvernanții americani și, prin urmare, în farul democrațiilor lumii. Harris se deplasase în Guatemala, ca să-i roage frumos pe emigranții din America Centrală să nu mai vină în SUA, unde iau cu asalt cu zecile și sutele de mii granița americano-mexicană.

Ceea ce, în tentativa actualei conduceri din Washington de a întoarce pe dos întreaga politică a precedentei administrații conservatoare, republicane, a iscat o criză nemaivăzută. Căci centralamericanii se îmbulzesc în masă spre frontiera cu democrația din nord, în convingerea alimentată de regimul Biden că vor fi primiți cu brațele deschise. Întrebată de ce nu s-a deplasat la frontiera asaltată de imigranți încrezători în discursul stângii americane, aflate la putere, invitându-i pe străini să vină în Statele Unite, după cum critica recent administrația Biden până și un ziar progresist ca “Washington Post”, Harris a procedat fără jenă la scorneli. “Am fost la graniță, am fost, am fost”, a repetat ea, silindu-l pe ziarist s-o corecteze. “N-ați fost la graniță”, a stăruit el, sec. Păi “n-am fost nici în Europa”, a retorcat ea, obraznic, știind, ca procuroare, că replica ei e fără legătură cu subiectul sau cu riscul vădit al destabilizării Statelor Unite, a căror vicepreședintă e.

Discursuri doar aparent demente

De ce dă ea din colț în colț? E notoriu că Biden și Harris se află sub crescânda presiune a aripii radicale a stângii partidului democrat. La fel, că administrația simte nevoia să-i facă stângii radicale mari concesii. Deloc de mirare că nu prea are chef să-i “descurajeze pe migranți să vină în țară”, după cum se plângea Washington Post.

Cum se manifestă această aripă radicală a partidului democrat în raport cu nevoia apărării SUA și a democrației de inamicii ei principali? Exact cum diagnostica George Orwell, în “1984”, analizând regimul totalitar, pentru care pacea însemna “război” și libertatea “sclavie”. Ca atare, Ministerul Adevărului minte propagandistic, în timp ce Ministerul Păcii se ocupă de război, Ministerul Iubirii ordonă tortura și Ministerul Abundenței gestionează mizeria.

Contradicțiile, după cum just observa un recenzent, “nu sunt accidentale și nu rezultă din ipocrizie ordinară, ci sunt exerciții ale gândirii dedublate”. Care se performează cu și prin newspeak, prin limbajul duplicitar. Materia primă cu care lucrează extremiștii spre a edifica toate acestea într-o țară ca SUA, în care nu controlează toată puterea, e confuzia programatic generată de absența, răsturnarea ori anularea reperelor morale, politice, intelectuale. De pildă prin atacul asupra narațiunii istorice ilustrate de statui. De pildă prin discursuri aparent demente, în fapt meșteșugit dezinformatoare: “Trebuie să avem același nivel la dat socoteală pentru crime împotriva umanității. Am văzut atrocități de neimaginat comise de SUA, Hamas, Israel, Afganistan, talibani” a declarat pe Twitter o persoană reprezentând, vai, poporul american în Congresul SUA, numită Ilhan Omar. Care a sugerat aici, odios, un fals semn egal între democrații și grupări teroriste.

Atât despre “patriotismul” și “acuratețea” judecății și a “informației” datorate unor dregătoare ale partidului democrat ca Omar, al cărei antisemitism a fost repetat tematizat peste ocean, inclusiv în forul legislativ. Sau despre virtuțile tovarășei ei de partid și de Cameră, Alexandria Ocasio-Cortez, care nu s-a dat nici ea în lături de la declarații monstruoase, echivalând state de drept cu organizații teroriste dedate crimei în masă.

Știința și “antirasismul”

Dar de unde atâta imprecizie și confuzie? Nu insistă oare stânga progresistă – și mai cu seamă tabăra ei ecologistă – to follow the science, să ne supunem științei? Cum să nu. Atâta doar că în cele din urmă, “partidul va anunța că doi și cu doi au făcut cinci și va trebui să credeți”, avertiza Orwell. În practica americană contemporană s-a elaborat, cu banii fundației Gates, un program de instrucție “echitabilă” a matematicii. Potrivit profesorului Sergiu Klainerman de la Universitatea Princeton, celebru matematician de origine iudeo-română, programul cu pricina consideră cultura “suprematismului alb a se manifesta în clasă când se concentrează să ceară studenților rezolvări corecte”, matematica nefiind, chipurile, “pur obiectivă”.

Acest program menit să “anihilizeze rasismul în învățământul “matematic” cu “țelul expres al voltei socialpolitice în toate domeniile educației” are ca parteneri universități americane de maxim prestigiu. Una dintre ele, Yale, a demonstrat recent în ce direcție ne-ar putea purta, pe oceanul nesfârșit al istoriei genocidului, volta socialpolitică evocată.

Tribuna.US