Opinie | Războiul fratricid intra-ortodox

Am auzit de multe ori caracterizări ale liderului rus care ar putea fi rezumate astfel: “o fi el așa și pe dincolo, dar măcar e patriot și apără valorile creștine”.

NU! Nici vorbă. Patriotismul nu are nevoie de ură împotriva altora. Nici valorile creștine nu au nevoie de astfel de mijloace ca să fie promovate. Nu prin diabolizarea altora se obține sinteza unui adevărat spirit patriotic, scrie publicistul Teofil Stanciu.

Acolo era vorba despre o ideologie naționalist-panslavistă extrem de otrăvitoare. Atât de otrăvitoare încât a fost ingerată de BO Rusă și de alți creștini care s-au lăsat instrumentalizați de către un dictator fără scrupule. Și s-au pus în slujba lui, ignorându-și complet menirea evanghelică.

Nu e nimic de admirat într-un “patriotism” care revendică dreptul de a ucide adversari politici și ideologici sau de a decide asupra altor popoare sub tot felul de pretexte inventate. Ucrainenii sunt ruși, georgienii… ce or fi? Dar basarabenii? Dar armenii? Și așa mai departe.

Iar această ideologie, care a hrănit acel fals patriotism admirat de mulți, conduce către ce vedem azi. Către un război între două popoare mândre de ortodoxia lor, dar în care vocea bisericilor surori fost redusă la tăcere și/sau s-a lăsat să devină armă în mâna unor lideri fără scrupule.

Ca să-și confirme slugărnicia, BO Rusă a început să încalce vechi acorduri jurisdicționale între marile biserici autocefale, ajungând să pretindă autoritate în Africa. Asta fiindcă nu a fost lăsată să-și facă jocurile în Ucraina.

În Ucraina, după anexarea peninsulei Crimeea și după invazia rusă din estul țării, biserica ortodoxă s-a despărțit în două, o parte rămânând fidelă legăturilor cu Moscova, iar cealaltă (majoritară la limită, cu doar vreo câteva procente) a fost recunoscută ca autocefală de către Patriarhia Ecumenică și de încă foarte puține patriarhii (Alexandria, Cipru și Grecia). BOR are acolo propriile probleme cu minoritarii români, pentru care ar dori drepturi egale – acesta fiind probabil unul dintre cele mai importante motive pentru care nu a recunoscut noua structură.

Să nu începem să dăm cu pietre totuși în noua biserică, fiindcă toate națiunile balcanice, când și-au dobândit independența, au cerut și recunoașterea autocefaliei bisericilor lor “naționale” și au obținut-o în pofida unor refuzuri inițiale ale Moscovei și mai ales ale Constantinopolului. Astfel că scindarea bisericii ortodoxe ucrainene poate fi citită și în această cheie – a încercării de ieșire a țării de sub influența rusă. Că e bine sau nu ca biserica să fie atât de aproape de stat este o altă discuție, foarte amplă.

Cert e că în acest moment, de o parte și de alta a frontului se află oameni pe care-i unește nu doar aceeași religie, ci și aceeași confesiune. Iar această unire se dovedește mai mult decât precară în fața politicilor agresive ale Moscovei. Chiar și fără să punem la socoteală înrudirea etnică, este un război fratricid în toată regula.

Naționalismul (în varianta lui etnică sau civilizațională – după distincția lui Cyril Hovorun) este un “preparat” care atrage foarte multe biserici și în prezent, dar care odată îngurgitat își dovedește toată puterea malefică și înfiorătoare.

Revin, nimic de admirat la un patriotism hrănit din ura față de “străini”. Nimic de admirat la valorile creștine promovate prin mijloace străine de orice morală creștină. De plâns situația acestui război în care credința a devenit una dintre arme pusă în slujba nebuniei ideologiilor.

PS: Știu că am lucrat cu mai multe simplificări aici și chiar nu am pretenția că aș fi cuprins totul sau că interpretarea mea ar fi infailibilă. Dar cred că miezul rămâne valabil.