Pactul global pentru migraţie – un program sistematic pentru dizolvarea naţiunilor – (partea 2-a)

Continuare din numărul trecut

În spatele formulărilor alunecoase şi optimiste pot fi depistate intenţii cât se poate de clare. La o adică, esenţa suveranităţii unui stat implică şi controlul deplin asupra graniţelor sale. Adică posibilitatea de a decide cine are dreptul să intre, şi cine nu. Cooperarea internaţională invocată aici e necesară doar într-un singur caz: acela în care se doreşte în mod programatic crearea unui val neîntrerupt de migraţie, care să fie permanent sub controlul oficialităţilor, reducând migraţia ilegală, care practic va deveni inutilă: de ce să mai sari peste gard atunci când poarta e larg deschisă?

Acest obiectiv al unei migraţii masive şi planificate e întărit în următoarea secţiune, „Unitate de scop”:

„Prin Pactul Global se recunoaşte faptul că o migraţie sigură, ordonată şi reglementată funcţionează pentru toţi atunci când e bazată pe o bună informare, planificare şi consens. Migraţia nu ar trebui să fie un gest al disperării. Atunci când totuşi este aşa, va trebui să cooperăm pentru a asigura necesităţile tuturor migranţilor aflaţi în situaţii precare. În acest scop ne obligăm să facilităm şi să asigurăm o migraţie sigură, ordonată şi reglementată în beneficiul tuturor.”

Se poate mai clar de atât? Adică oricui decide în mod raţional şi conştient –nu din disperare sau împins de nevoi- că doreşte să se stabilească în altă ţară pentru un trai mai bun, vor trebui să îi fie asigurate toate facilităţile menite să-i asigure împlinirea acestui ţel. Un scenariu halucinant? Şi totuşi, e scris negru pe alb!

Din tezele fundamentale expuse în secţiunile de început ale pactului au fost dezvoltate 23 de obiective şi angajamente pe care statele semnatare se obligă să le îndeplinească (în ciuda pretenţiei că documentul nu are putere juridică). Acestea pot fi practic deduse din cele pe care le-am menţionat anterior. Pe scurt, dacă cineva ar dori să pună în aplicare un plan de inginerie socială la scară mondială, al cărui rezultat să fie omogenizarea etnică şi implicit dizolvarea naţiunilor existente, atunci aceste obiective reprezintă pilonii săi de bază, nişte măsuri logice şi obligatorii. Ele se potrivesc ca o mănuşă cu această intenţie nemărturisită nicăieri explicit şi ferită pe cât s-a putut de orice fel de dezbatere şi scrutare critică.

Decât să intru în detalii prin traducerea altor fragmente, consider că prezentarea unui posibil scenariu ar fi mult mai sugestivă.

Să presupunem că un cetăţean oarecare, dintr-o ţară îndepărtată, de pe un alt continent, hotărăşte – nu neapărat împins de disperare- să migreze într-o ţară în care speră la un trai mai bun. De obicei ţinta lui e o ţară europeană. Fireşte, omul nostru nu e singur. Doritori asemeni lui sunt milioane. Ei bine, ei nu vor porni într-o aventură în necunoscut. Aceasta pentru că ei vor avea acces la o informaţie corectă şi promptă în toate fazele migraţiei, pe toate rutele aferente (obiectivul 3). Desigur, accesul la aceste rute va fi facilitat pe cât se poate. Ele vor trebui să fie permanent disponibile şi flexibile, pentru a asigura o migraţie reglementată (obiectivul 5).

Ajunşi la destinaţie, se presupune că aceşti oameni vor avea acces pe piaţa muncii. Se va facilita o recrutare corectă şi etică a forţei de muncă şi asigurarea condiţiilor pentru o muncă decentă (obiectivul 6). Fireşte, nici un om cu o urmă de moralitate nu poate suţine exploatarea semenilor şi munca de sclavi. Dar în continuare se precizează mai mult, anume că migranţilor trebuie să le fie permis să-şi schimbe locul de muncă cu un efort birocratic minim şi de a-şi schimba condiţiile şi durata şederii, pentru a avea mai multe şanse la o muncă demnă, cu respectul drepturilor omului.
Partea aceasta pare a se referi doar la migranţii care vin recrutaţi drept forţe de muncă, deci care umplu un deficit pe piaţa muncii. În acest caz specific ar fi un fapt dorit de toată lumea. Numai că nici aici, nici altundeva în document nu se trage o linie de demarcaţie limpede între acest tip de migranţi, care pot fi necesari în societăţile în care s-au stabilit, şi cei ilegali, majoritatea fără calificare, care vin pur şi simplu şi aşteaptă … să primească ceea ce le oferă statul-gazdă. Iar oferta creşte odată cu aderarea la Pact.

Da, chiar şi cei veniţi ilegal, pot să mai spere … Aceasta le-o spune obiectivul 7, menit să adreseze şi să diminueze vulnerabilităţile legate de migraţie. Acestea pot fi pe de-o parte situaţii precare ivite pe drum, situaţii problematice în raporturile cu autorităţile, adică lucruri fireşti care solicită o empatie umană, dar printre ele e strecurat şi punctul care susţine facilitarea schimbării statutului de migrant ilegal într-unul legal. Adică una din vulnerabilităţile, din stările precare adresate de document constă pur şi simplu într-un statut de ilegalitate, ceea ce ar duce implicit la probleme cu autorităţile. Ei bine, Pactul solicită nici mai mult nici mai puţin decât facilitarea legalizării acestui statut, pe bază individuală şi în urma unei analize fundamentată pe criterii transparente, care urmează a fi stabilite.

O altă situaţie problematică o au cei care pătrund ilegal în ţările de destinaţie făcând apel la serviciile traficanţilor. Ceea ce până acum reprezenta o încălcare clară şi conştientă a legii. Nu şi de acum încolo. Căci la obiectivul 9, Pactul afirmă că trebuie combătut traficul ilegal de persoane, dar migranţii în cauză, care fac apel la aşa ceva, nu vor suferi consecinţe penale. Iar această combatere nu se face altfel decât prin crearea de rute legale (obiectivul 10), parcurse nu de interlopii de până acum, ci probabil de ONG-urile umanitare care pretind că salvează migranţii a căror viaţă ar fi fost în pericol, de pildă la traversarea riscantă a unor rute maritime. De acum riscurile vor fi reduse, traseele oficializate, iar ONG-urile care în anumite ţări au avut probleme cu justiţia pentru trafic de persoane, vor avea mână liberă.

Obiectivul 11 are în vedere coordonarea controlului la frontiere, dar nu cumva pentru împiedicarea intrărilor ilegale, ci dimpotrivă, pentru a facilita traversări sigure şi reglementate ale frontierelor naţionale. Iar în cazul intrărilor sau şederilor ilegale, se impune ţărilor semnatare să-şi revizuiască legislaţia, pentru a asigura că sancţiunile sunt proporţionate, echilibrate şi nediscriminatorii. Se impune chiar (obiectivul 13) ca privarea de libertate în cazul migranţilor să fie adoptată doar în ultimă instanţă, solicitându-se căutarea de alternative.

Următoarele puncte adresează integrarea migranţilor în societăţile de destinaţie. Astfel ar urma să le fie asigurat accesul la servicii de bază (obiectivul 15), facilitarea integrării depline şi a creşterii coeziunii sociale prin acces la şcoli, asociaţii şi alte forme de organizare (obiectivul 16).

Nu se putea să nu fie menţionate propaganda şi cenzura. Care fireşte, nu sunt numite astfel. La obiectivul 17 se solicită înlăturarea tuturor formelor de discriminare şi promovarea unui discurs public obiectiv pentru a modela percepţia asupra migraţiei. Adică se va impune un discurs oficial, orice abatere de la el nefiind îngăduită – cu toate că undeva, în hăţişul paragrafelor, apare o referire vagă şi la libertatea de exprimare. Pentru ca imediat după aceea să se solicite emiterea de legi speciale, care să pedepsească ura contra migranţilor – dar unde e limita între libertatea legitimă de exprimare şi ură? Cine o poate stabili? În plus, în cazul mediilor de informare care ar practica un discurs aşa-zis intolerant, xenofob, rasist, se solicită statelor semnatare tăierea subvenţiilor publice acordată acestora. Deci crearea de pârghii menite să faciliteze cenzura, pumnul în gura opiniilor incomode.

Următoarele obiective sunt menite să creeze diferite alte facilităţi pentru migranţi, care nu fuseseră adresate anterior, iar ultimul de pe listă, obiectivul 23, menţionează întărirea cooperării internaţionale pentru o migraţie sigură, ordonată şi reglementată.

Urmează o secţiune intitulată „Implementare”, prin care statele semnatare se obligă (da, deci nu e un document facultativ, cum ne aburesc unii!) să implementeze prevederile Pactului, iar secţiunea finală poartă titlul „Control şi verificare”, parcă pentru a întări încă odată caracterul obligatoriu al documentului pentru cei care l-au adoptat.

Iată aşadar ce au semnat o mulţime de ţări, printre care şi România. Ar mai urma ca acest document să fie ratificat de Parlament, pentru a căpăta cu adevărat legitimitate. Mai avem aşadar o şansă, în ceasul al 12-lea, ca oamenii noştri politici responsabili, indiferent din care partid fac parte, să ia atitudine şi să iniţieze o dezbatere parlamentară, care să ducă la un vot al conştiinţei şi nu al impunerii. Altfel riscăm ca un cunoscut cântec, „Doamne ocroteşte-i pe români”, care evocă patetic toate urgiile istorice care s-au abătut asupra neamului nostru, să fie completat cu o nouă strofă, inspirată din contextul actual!

Bogdan Munteanu
Rost online