În cartea sa de referință din 1994, Separarea Școlii de Stat, economistul, filosoful și istoricul Sheldon Richman a afirmat că școlile publice finanța
În cartea sa de referință din 1994, Separarea Școlii de Stat, economistul, filosoful și istoricul Sheldon Richman a afirmat că școlile publice finanțate din taxe nu doar că au avut rezultate educaționale inferioare în comparație cu școlile private, ci și că au fost primele exemple de cum guvernul, prin forțarea tuturor să plătească, atâță oamenii unii împotriva celorlalți în bătălii constante pe tema modului în care vor fi cheltuiți banii.
Astăzi, guvernul din Illinois ne arată că Sheldon Richman a avut dreptate.
Senatul din Illinois a votat un proiect de lege cu titlul S.B. 3249, în timp ce Camera Reprezentanților urmează să voteze echivalentul, H.B. 5596, ambele mandatând ca toate școlile publice să includă în programele lor și istoria „lesbiană, homosexuală, bisexuală și trans (LGBT)”.
Un fragment din proiectul de lege depus la Senat stipulează:
„[…] în școlile publice, predarea istoriei Statelor Unite va include un studiu al rolurilor și contribuțiilor persoanelor lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgender în istoria acestei țări și a acestui Stat. Cu efect din 1 iulie 2019.”
În primul rând, la nivel practic, o persoană orientată politic nu dorește pur și simplu că mandateze ca aceste contribuții ale persoanelor LGBT să nu fie excluse în predarea istoriei, decât să mandateze că rolurile și contribuțiile persoanelor LGBT trebuie să fie incluse?
Ce s-ar întâmpla dacă, ipotetic vorbind, au existat zero contribuții ale persoanelor LGBT sau dacă raportul dintre contribuții a fost atât de scăzut încât să cuprindă doar 1% din ceea ce ar putea fi predat într-un an? Este suficient? Cât de mult e suficient?
Ce se întâmplă dacă este predată contribuția unui bărbat gay? Asta înseamnă că și contribuțiile unei femei lesbiene trebuie predate, chiar dacă asta ar putea exclude o lecție istorică importantă despre altceva? Care este echilibrul potrivit atunci când pre-desemnezi că anumite „tipuri” de oameni trebuie incluși în istorie? Și cine determină cât este de ajuns?
Desigur, răspunsul este că părinții și copiii nu vor fi cei care vor decide și pe măsură ce obligațiile de stat vor crește, chiar și profesorii nu vor mai putea decide. Decizia va fi dictată de autoritatea centrală de guvernare – dictată tuturor.
O mărime care se potrivește tuturor.
Dar nu este tocmai opusul lecției pe care promotorii LGBT vor s-o dea atunci când vine vorba de atracția sexuală? Ce s-ar întâmpla dacă statul ar urma să dicteze tuturor genurile, vârstele, profesiile, dimensiunile și personalitățile celor pe care i-ar putea întâlni? Nu e suficient de evident pentru toată lumea că poate asta e o idee proastă, de a implica guvernul în educație? Și asta ne duce la principiul problemei, care, la rândul său, pune în lumină eficiența tuturor programelor de educație guvernamentală.
Simplu spus, în principiu, nu este etic să forțezi oamenii să plătească pentru „servicii” – orice fel de servicii – pe care le preferă cineva. Nu este mai mult acceptabil să forțezi pe cineva să plătească pentru ceea ce mi-ar plăcea mie, dacă aș avea o gașcă de o sută de oameni care să-l amenințe pe vecinul meu pentru bani. Acest lucru are, de asemenea, efectul practic de a-i face pe toți care plătesc să creadă că au un interes investit în modul în care banii vor fi cheltuiți și cum va funcționa sistemul.
Este posibil ca persoanele lesbiene, homosexuale, bisexuale și transgender să nu primească atenția pe care o merită în textele istorice și este perfect justidicat ca persoanele LGBT să se supere dacă taxele lor sunt folosite pentru a finanța un sistem educațional care ignoră rolurile pe care LGBT le-a jucat în istorie.
În același fel, este perfect rezonabil să vedem cum un cuplu heterosexual ar putea să nu vrea ca fiul sau fiica lor să fie expuși la acest fel de informații sau că ar putea crede că alte informații au prioritate într-un curriculum.
Și astfel, în Illinois vedem versiunea politicii corecte, a „războinicului justiției sociale” care a afectat școlile finanțate de guvern, de contribuabili, de când acestea au fost înființate pe scară largă în Statele Unite începând cu sfârșitul sec. 19. Este o problemă de non-alegere.
Această problemă a mandatărilor și constrângerii nu numai că reprezintă schema etică de a forța pe cineva să plătească, ci și un sistem neconcurențial care, cu cât este mai mare, cu atât atrage mai mult posibilitatea de a dăuna unui număr mare de persoane, chiar dacă devine practic inaccesibil forțelor competitive. Fără concurență, nu există stimulente pentru a acționa mai bine, pentru a oferi un produs mai bun la un cost mai mic.
Este de mirare că Illinois are unele dintre cele mai proaste școli din Statele Unite și că este aparent blocat în mijlocul dezbaterii calității educaționale la nivel național?
Politicienii pur și simplu nu vor învăța din istorie – fie că e vorba de o istorie normală sau gay – faptul că dacă forțezi oamenii să plătească pentru ceva nu va aduce rezultate bune și că îi plasează pe toți într-un ring de box politic, unde se vor lupta pentru modul în care vor fi cheltuiți banii.
Gardner Goldsmith
MRC TV
COMMENTS