Războiul care trece și prin România

Este simplu să vorbești despre un război atunci când este undeva departe, la zeci de mii de km de tine. Devine chiar banal când discuți despre el pe Facebook, ajungând doar un alt like sau dislike în vânturarea zilnică pe rețelele de socializare. Însă războiul devine real în momentul în care interacționezi cu victimele lui.

Dacă te regăsești printre cei care cred că în Ucraina nu există un război sau că pe români și pe occidentali nu ar trebui să-i preocupe situația asta, fă-ți un serviciu și nu încerca să ieși din propria-ți ignoranță.

Ultimele date disponibile arată că de la declanșarea războiului peste 4.6 milioane de ucraineni au părăsit țara, în timp ce aproximativ 6.5 milioane s-au refugiat în locuri mai sigure pe teritoriul Ucrainei. După Polonia, România este a doua țară care primește cei mai mulți refugiați ucraineni, mulți dintre ei aflându-se doar în tranzit spre Europa. Polonia a primit 2.700.000 de refugiați, în timp ce România 700.000.

Conform unui sondaj IRES, 96% dintre respondenți au spus că România ar trebui să sprijine refugiații ucraineni – un procent impresionant și o atitudine demnă de apreciat.

În ultimele două luni am interacționat sau consultat peste 150 de refugiați ucraineni, iar cele câteva incursiuni în Ucraina m-au ajutat să înțeleg, într-o anumită măsură, dramele trăite de oamenii care fug de ororile comise de regimul comunist al lui Putin la doar câteva ore distanță de România.

Vieți ruinate

Majoritatea celor pe care i-am întâlnit nu voiau să părăsească Ucraina, viața lor era prinsă într-un ritm obișnuit și cu un rost actual sau de viitor. Ucraina le oferea confortul de care aveau nevoie.

A, în vârstă de 39 de ani, medic oftalmolog, profesa de 15 ani în Odesa. Născută în Georgia, familia ei de origine armeană a fost nevoită să părăsească țara din cauza conflictelor militare susținute de Rusia în Abhazia în anii 1990; s-au stabilit în Ucraina, ca 30 de ani mai târziu să fie nevoiți să fugă din nou de un război provocat de aceeași Rusie. A a renunțat la viața și profesia ei ca să ajungă într-o țară occidentală și să lucreze într-un restaurant. O parte a familiei a rămas în Ucraina, în zone mai sigure, așteptând ca rachetele rusești să înceteze să le mai distrugă viețile și țara adoptivă.

Mulți ucraineni, unii cu profesii bine determinate, alții tineri, aflați la începutul carierei, au ajuns ziua în care speriați și-au strâns în grabă câteva lucruri, luând calea necunoscutului. Cine poate, oare, contabiliza oportunitățile, șansele, profesiile, viețile ruinate de un război ticălos?

10.000 de km de dor de casă

O și S, două surori din Odesa, au fugit în România cu scopul de a ajunge în Statele Unite ale Americii. Procedurile și restricțiile de coronavirus le-au ținut în România o lună, nereușind să se îmbarce spre SUA unde le aștepta o parte din familie. O îmi descria cu lux de amănunte străzile Odesei, arhitectura clădirilor, țărmurile Mării Negre și îmi spunea că și-a luat bilet de întoarcere pentru luna august.

Spre surprinderea mea, amândouă fetele se aflau la a cincea, a șasea vizită în SUA, dar nu intenționau să rămână acolo, ci gândul lor era constant să revină pe pământurile natale. O îmi scrie din când în când că deși se află pe țărmul Atlanticului, se gândește cu dor la Odesa.

Vină nevinovată

L, în vârstă de 50 de ani, s-a născut în Munții Urali, în Rusia. A absolvit o școală biblică și în anii tinereții a făcut misiune în țările ex-sovietice ale căror nume le pronunți cu greu. Așa l-a cunoscut pe viitorul ei soț ucrainean și de 20 de ani locuiesc împreună în Ucraina. Au trei copii.

În timp ce ne servea o masă delicioasă în micuțul oraș ucrainean pe care îl vizitam în acea după-amiază, L spunea că se simte vinovată pentru ceea ce face Rusia poporului ucrainean. Simțea o povară, o stigmă generată de ororile comise de armata rusă în ultimele două luni; nu înțelegea de ce poporul ei ucide poporul ucrainean.

Am cunoscut, de asemenea, ucraineni care au frați și rude în Rusia; soldați ucraineni care la rândul lor au frați sau verișori în armata rusă, toate acestea făcându-mă să realizez, încă o dată, cât de absurd poate fi acest război.

Americani care au adoptat Ucraina

T este de origine columbian, are 41 de ani și la vârsta de zece ani a fost adoptat de o familie din SUA. În urmă cu șapte ani s-a căsătorit cu o ucraineancă și contrar obiceiurilor, nu au rămas în Statele Unite, ci s-au mutat în Harkov, Ucraina. Și-au deschis o afacere prosperă, s-au integrat bine și au decis că viața lor e strâns legată de un oraș aflat în dezvoltare.

Astăzi, Harkov este distrus aproape în întregime de rachetele rusești: nu doar obiectivele militare au fost luate la țintă, ci blocurile civile, spitalele, școlile, grădinițele, parcurile. Când a realizat că situația se agravează, T și-a luat soția și fetița de 5 ani și au fugit în România, în București.

T și familia lui ar putea pleca oricând în SUA, dar au ales să rămână în România nu doar pentru siguranța lor, ci pentru a-i ajuta pe prietenii lor care au rămas în Harkov să-și apere orașul și existența. Mi-a povestit despre nevoile cu care se confruntă bărbații care aleg să lupte voluntar în Ucraina, dar și de sacrificiul unora dintre prietenii lui care au murit, din nou, într-un război ticălos.

Într-o vineri, când așteptam pașaportul ștampilat ca să intru în Ucraina, m-a abordat G – conducea un microbuz înmatriculat în Ucraina și era însoțit de soția și de cele două fiice adolescente. Mergeau în Ucraina pentru a-și recupera bunurile pe care le-au lăsat când au părăsit în grabă țara aflată sub atac.

G a observat convoiul compact de microbuze din care făceam parte și m-a întrebat unde mergem; i-am detaliat și l-am întrebat ce face el acolo. G este american și în ultimii 15 ani a locuit în Ucraina, fiind implicat într-o misiune umanitară cu orfelinatele, locuind aproape de Kiev. S-au refugiat imediat în România, dar nu au plecat în SUA – gândul lor este în Ucraina.

Pentru moment, fluxul de refugiați de la granițele României s-a diminuat, dar ultimele informații care parvin din estul Ucrainei nu sunt deloc bune. Situația presantă din Mariupol, Nikolaev, intensificarea atacurilor din Odesa, în special descoperirea nenorocirilor provocate de barbarii armatei ruse, toate mențin o stare de neliniște și neputință.

Experiențele ultimelor două luni sunt mai multe, complexe și profunde, fiind greu de transpus în cuvinte. Războiul este real, iar dramele victimelor lui sunt și mai reale – și ele traversează și România.

Timotei Dinică
Tribuna.US