”Mica Trilogie a Marginalilor” a debutat în 2015 cu volumul ”Sectanții”, urmat doi ani mai târziu de ”Bandiții”, ultimul volum ”Izgoi-Jîdi” (evreii, s
”Mica Trilogie a Marginalilor” a debutat în 2015 cu volumul ”Sectanții”, urmat doi ani mai târziu de ”Bandiții”, ultimul volum ”Izgoi-Jîdi” (evreii, sau jidanii, dacă e să respectăm realitatea lingvistică/istorică), urmând să apară în următoarea perioadă.
Sectanții la care se referă volumul sunt, ca să citez aproximativ, ”Bezpopovțî un soi de pravoslavnici fără popă, o ramură a pravoslavnicilor de rit vechi, staroveri sau rascolnici, cei care nu au acceptat reforma impusă în secolul al XVII-lea de patriarhul Nikon al Rusiei.
Prin prisma credinței, a stilului de viață și a rigorii vieții religioase, aceștia se apropie de coloniile luterane/protestante germane. În același timp se refugiază tot mai mult într-un stil de viață autonom, independent de normele impuse de autorități refuzând pe cât posibil implicarea în viața ”oficială”.
Vasile Ernu propune o interesantă radiografie a unei comunități sectante din zona Bugeacului (sudul Republicii Moldova, între Dunăre, Marea Neagră și Nistru). Este vorba de o ramură înființată de un tânăr din Transilvania pe final de secol XIX pe care o regăsim în spațiul dintre Chilia, Ismail, Cetata Albă și Odessa și a cărei credință, dincolo de influențele directe venite pe filiera rușilor molocani și rascolnici e în același timp un melanj subtil cu elemente protestante și mesianice.
Volumul e structurat în 5 cărți, fiecare dintre ele propune alte 5 capitole, episoade din viața familiei lui Culachi, întemeietorul sectei, sau punctual anumite momente istorice din rezistența sectanților în fața regimului sovietic.
Paradoxal poate, autorul e mai puțin interesat de perspectiva strict religioasă, a subiectului. Centrul de interes al poveștii fiind practic modalitățile în care din punct de vedere social, organizațional, comunitatea reușește să contracareze intruziunea și tentativele de control ale autorităților comuniste și să funcționeze independent cu propriile ei surse și resurse. Este pe undeva o poveste despre dizidență, relevant în acest sens fiind de exemplu capitolul ”Stalinismul: ultima epocă de aur a creștinismului”. Asta înseamnă că pentru sectanți, tocmai dificultățile, încercările la care vor fi supuși de regimul stalinist /sovietic sunt tot atâtea șanse de a-și dovedi credința și de a duce mai departe cuvântul Domnului, chiar și în Gulag.
Cronologic vorbind, povestea lui Vasile Ernu surprinde o perioadă de mai bine de o sută de ani, din ultima treime a secolului XIX până pe finalul secolului XX și se referă strict la spațiul Bugeacului.
În sens larg, am putea regăsi în Sectanții repere, caracteristici, practici ale neoprotestanților din România, Penticostali, Creștini după Evanghelie sau Baptiști, însă la drept vorbind cele două regimuri comuniste, de la Moscova și București au avut politici mult prea diferite fașă de religie pentru ca paralelele să poată fi relevante. (Fie că ne referim aici la poziția față de ortodoxia dominantă, sau la celalte ramuri creștine).
Nu simt neapărat nevoia unei concluzii, dar aș puncta încă o dată faptul că Sectanții e foarte puțin despre religie, ceea ce ar putea să dezamăgească ori să nedumerească o parte a cititorilor, veniți pe filieră evanghelică sau neoprotestantă.
Oferă însă o foarte interesantă și actuală perspectivă istorică și sociologică mai ales în contextul revenirii în actualitate a unor teme progresiste, ce, iată, se dovedesc ciclice.
COMMENTS