Rufele murdare nu se spală în public – și nici pe internet

Există un vechi proverb care spune: „Nu-ți spăla rufele murdare în public“. Acest proverb nu are prea mult sens pentru mulți, în parte pentru că, datorită rețelelor de socializare, ei nu mai au conceptul de viață personală sau de autocenzură înainte de a debita primul comentariu furios și necugetat care le vine în minte.

În același timp, însă, nu are sens pentru ei și pentru că cei mai mulți nu și-au întins niciodată rufele la uscat în curtea din spate, scrie Mike Huckabee.

Când eram copil, în zona în care am crescut, o frânghie de rufe în curte era un lucru la fel de firesc ca acoperișul deasupra casei sau sosul pe cartofi.

Dar, sincer, partea referitoare la expunerea rufelor „murdare“ nu a avut niciodată sens nici pentru mine, pentru că nimeni nu ar pune rufe murdare la uscat – acolo se puneau rufele proaspăt spălate și curate, pentru ca acestea să se usuce și să fie igienizate de lumina soarelui.

Nu prea existau secrete într-un cartier în care oamenii își puneau lenjeria intimă la uscat pe o sârmă unde putea fi văzută de toată lumea și ale cărui case aveau ferestrele larg deschise, acoperite doar cu plase care împiedicau muștele și țânțarii să intre, dar care permiteau ca orice conversație dinăuntru să fie auzită și afară.

Întrucât în vremurile acelea prindeam doar trei posturi pe vechile televizoare alb-negru, cu ajutorul antenei de pe acoperiș, atunci când te plictiseai de programe, puteai să te așezi lângă o fereastră și să asculți ce vorbeau vecinii.

Iar dacă aceștia vorbeau la telefon, la fel puteai auzi, deoarece, în zilele în care guvernul nu ne monitoriza încă toate postările de pe rețelele de socializare și nu ne înregistra fiecare convorbire, cei mai mulți dintre noi aveam serviciul telefonic „la comun“. Adică mai multe familii din cartier utilizau aceeași linie telefonică.

Fiecare familie avea un sunet distinct de apel, astfel încât știam dacă trebuie să răspundem oficial sau doar să ridicăm receptorul și să ascultăm în tăcere. Liniile telefonice de grup erau mult mai ieftine decât cele private, așa că, evident, așa aveam și noi.

Vara, în nopțile de august din Arkansas, când era prea cald pentru a sta în casă încă multă vreme după apusul soarelui, majoritatea locuitorilor obișnuiau să stea pe veranda din față. Acolo erau de obicei câteva scaune, un ventilator pe plafon și, în mod ideal, un balansoar atârnat de grinzi sau de tavanul verandei.

Dacă erai norocos, veranda era protejată cu plase anti-insecte, dar dacă nu, aveai la îndemână mai multe palete de muște și toată lumea încerca pe rând să lovească muștele, țânțarii, sau viespile.

Dacă ar fi fost deja inventate produse care să alunge insectele, cum ar fi OFF!, cu siguranță nu ne permiteam să le cumpărăm, pe când o paletă de muște rezista mai multe veri și, de obicei, o primeai gratuit de la magazinul de bricolaj atunci când cumpărai ceva.

Nu cred că am avut vreodată acasă o paletă de muște care să nu ne amintească faptul că puteam cumpăra cherestea sau unelte de la Duffy Hardware. Și toate riglele sau metrul de tâmplar ne informau că Lagrone Williams Hardware vindea vopsea și oale și tigăi.

Citește și 15 lucruri pe care NU ar trebui să le mai faci pe rețelele de socializare

Când stăteam pe veranda din față, era un timp în care vorbeam și ascultam povești despre „vremurile bune“ de la rudele mele, care nu mi se păreau chiar atât de bune, având în vedere modul în care descriau greutățile din timpul Recesiunii și al celui de-al Doilea Război Mondial.

Scoteam chitarele și cântam și ascultam aceleași vechi povești de familie pe care le mai auzisem cu toții de o mie de ori. În nopțile fierbinți și sufocante ale verii, toți cei care nu cântau la un instrument muzical trebuiau să scoată boabele de mazăre sau fasole din păstăile cumpărate în ziua respectivă din spatele camionului unui fermier care trecuse prin cartier.

Desfăcutul păstăilor îți colora degetele în mov, așa că uram treaba respectivă, acesta fiind unul dintre multele motive pentru care am învățat să cânt la chitară.

Uneori, vecinii sau rudele veneau la noi pe verandă, iar alteori, când la noi era liniște, ascultam pur și simplu ce vorbeau vecinii pe veranda lor. De multe ori, era mai interesant decât programul de la televizor.

Cultura în care am crescut a indus un sentiment de apartenență la o comunitate, dar și un simț al responsabilității. Transparența din viețile noastre, în care rufele noastre erau la vedere pentru Dumnezeu și pentru toată creația Sa, iar conversațiile puteau fi auzite fără acele dispozitive electronice de supraveghere pe care am ajuns să le disprețuim, însemna că trăiam cu familiile noastre, dar împreună cu vecinii și în sânul unei comunități.

Astfel, printr-o combinație de politețe, maniere de modă veche și nevoia de a avea vecini pe care ne puteam baza, nu vorbeam prea mult „urât“ despre aceștia. Șansa ca ei să ne audă era foarte mare. Asta însemna că nu ne-ar mai fi ajutat niciodată să decorticăm mazărea.

Un aspect care ar trebui luat în considerare și înainte de a apăsa butonul „Send“ după compunerea unui mesaj furios și amenințător pe Twitter.

Tribuna.US