Satele săsești cu biserici fortificate

Satele transilvane cu biserici fortificate oferă o imagine plină de viață a peisajului cultural din sudul Transilvaniei.

Aceste sate sunt caracterizate de un sistem specific de cultivare al terenului, un model de aşezare şi organizare a gospodăriilor ţărănesti păstrate încă din Evul Mediu. Localitățile sunt dominate de bisericile lor fortificate, care ilustrează perioadele cuprinse între secolul al XIII-lea și până în secolul al XVI-lea.

Bisericile fortificate transilvane sunt specifice satelor săsești și secuiești. Odinioară în număr de circa 300, bisericile fortificate au jucat atât un rol religios, cât și un rol militar pentru mai mult de cinci secole. În număr de aproximativ 150 de edificii la începutul secolului XXI, bisericile fortificate transilvane formează unul dintre cele mai dense sisteme de fortificații medievale bine păstrate de pe continentul european.

Valoarea istorică incontestabilă, dar și magnetismul turistic și cultural aparte, au făcut ca aceste satele săsești să intre sub pălăria Patrimoniului Mondial UNESCO, încă din anul 1993.

Satele săsești au început a fi construite pe la mijlocul secolului al XII-lea, când regele Geza al II-lea a adus coloniști germani în regiune pentru a proteja frontierele orientale ale Regatului Ungariei de invaziile cumane. După sosirea în regiune a cavalerilor teutoni la începutul secolului al XIII-lea și conform acordurilor cu regele Ungariei, germanii au obținut un statut special printre populațiile provinciei, iar civilizația lor a putut supraviețui în cadrul unor puternice comunități de țărani, de meșteșugari și de comercianți. Colonizarea saşilor în pământurile regale s-a încheiat la începutul secolului al XIV-lea, localităţile fondate de aceştia (cca. 250) acoperind un teritoriu îngust, în sudul şi estul Transilvaniei, de-a lungul arcului carpatic. Dispoziţia geografică a acestor aşezări şi drumurile istorice dintre ele confirmă planul şi rolul colonizării.

Ambele comunități de grăniceri, secuiești și săsești, fiind situate într-o regiune aflată constant sub amenințarea invaziilor otomane și tătare, și-au construit fortificații de diverse mărimi. Orașele cele mai importante au fost fortificate în întregime, iar în localitățile mai mici, sate sau târguri, s-au construit fortificații în biserici (mai exact, bisericile au fost construite ca niște fortă-rețe) sau în jurul bisericilor. În unele cazuri, bisericilor li s-au adăugat ziduri și turnuri de apărare precum și alte construcții interioare (precum cămări) care pe vreme de război puteau adăposti populația localității, iar pe vreme de pace erau folosite ca depozite, hambare și magazii în care populația își păstra bunurile. În multe sate transilvane, unul dintre turnurile fortificației ia denumirea de „Turnul slăninilor” datorită rolului de magazie comunitară deservit de acesta.

Clădirea principală a satelor săsești și secuiești este biserica, situată aproape întotdeauna în centrul localității. În majoritatea cazurilor, biserica se află într-o locație ușor de apărat, de obicei în vârful unei coline. Elementele de fortificație întâlnite în orașele din împrejurimi au fost adaptate fortificațiilor din mediul rural. În așezările rurale săsești și secuiești se pot regăsi trei tipuri principale de fortificații:

– biserica cu incintă fortificată din Prejmer, Sânzieni;
– biserica fortificată Saschiz, Șeica Mare, Seliștat;
– biserica-fortăreață Valea Viilor, Dârjiu.

Materialele de construcție sunt în mod tradițional piatra și cărămida roșie, iar țiglele acoperișurilor sunt din argilă arsă, o specificitate a regiunii. În apropierea bisericii se găsește piața centrală a satului, în jurul căreia gravita viața socială a comunității. Singurele construcții situate în apropierea fortificațiilor sunt edificiile publice: școala sau primăria. Casa parohială și locuințele țăranilor bogați sunt poziționate în jurul acestei piețe centrale.

Viscri – Situat pe drumul ce leagă Braşovul de Sighișoara, Viscri este satul cu numai 1 000 de locuitori în care ajung, anual, peste 15 000 de turiști din România și din întreaga lume, întâmpinați cu pensiuni în case tradiționale, cu preparate locale din produse organice și cu oferteș dintre cele mai variate. Totuși, principala atracție a satului rămâne biserica evanghelică fortificată. În jurul acestei biserici se țese o istorie veche, care coincide chiar cu cea a așezării de azi. De altfel, actualul nume, Viscri, e dat de acest edificiu: pe la 1400, i s-a zis „Alba eclesia”, dar în germană s-a tradus prin Weißkirch și s-a românizat Viscri. Orișicât, trebuie spus că nu se cunoaște precis momentul apariției acestei așezări umane, căci a fost atestată destul de târziu în documentele medievale. Se știe însă că, inițial, aici au trăit secui, iar la final de secol XII, așezarea a fost colonizată cu sași. Chiar vechimea bisericii, construită în secolul al XIII-lea pe locul unei bazilici romane de secol XII, atestă venirea coloniștilor: zona de vest a ceea ce avea să fie unitatea administrativă „Scaunul Rupei” a fost populată de imigranți după 1162, când și-a încheiat domnia regele Geza al II-lea al Ungariei.

Chiar dacă din vechime și până în era contemporană satul a trăit într-o considerabilă izolare, s-a dezmorțit simțitor după 1999, când biserica fortificată a fost înscrisă în Patrimoniul UNESCO. Apoi, în 2006, Prințul Charles, actualul Rege Charles al III-lea al Marii Britanii, a achiziționat aici o casă săsească, construită în 1758, iar potențialul turistic a explodat. Au curs reportajele românești și străine despre viața la țară și despre cultura sașilor și diverse ONG-uri au început să construiască în Viscri o comunitate nouă care să promoveze în continuare cultura, gastronomia și tradițiile din zonă.

Fiecare din bisericile fortificate din Dârjiu, Câlnic și Valea Viilor are particularitățile ei.

Astfel, Biserica Unitariană din Dârjiu este și astăzi un lăcaș sfânt și un loc de pelerinaj. Fiind singura biserică maghiară din România protejată de UNESCO, comunitatea îi acordă mare atenție edificiului. Întregul spirit al satului se învârte în jurul acestei biserici: clopotele ei anunță începutul și sfârșitul marilor sărbători, dau de veste când localnicii trebuie să se ferească de intemperii, de viscol, de vijelii ori de grindină, dar tot aici vin sătenii să-și păstreze alimentele.

În cele cinci turnuri ale cetății din Dârjiu există, ca odinioară, o așa-numită „cameră de provizii“, unde sunt depozitate în lăzi de stejar mai ales cărneturile – slănină, cârnați, șuncă – și cerealele. Datorită acestui obicei, biserica fortificată mai e cunoscută și ca „cetatea slăninilor“, dar localnicii sunt cu frică de Dumnezeu și nu vorbesc așa.

Construită în secolele XIII-XIV, biserica din prezent are un acoperiș care datează din secolul XVII, după ce austriecii au ars-o în 1602.

Biserica din Dârjiu găzduiește un ansamblu important de pictură murală, chiar dacă o bună parte a fost distrusă în timpul Reformei protestante. Cea mai reprezentativă imagine prezintă un migrator cuman, în veșminte tradiționale, și vorbește despre legenda bătăliei de la Chiraleș, din secolul XI. Fortificația cuprinde bastioane dispuse oblic, în afara zidurilor, în cele patru colțuri ale planului pătrat. Deasupra bisericii există un etaj defensiv, ca un ultim loc de refugiu, cu poziții de tragere, cu crenele și găuri prin care se turna smoală clocotită. Zidul înconjurător e înalt de șase metri și are cinci turnuri, câte unul la fiecare colț și unul de-a lungul zidului. Pe turnul sud-vestic este amplasat un ceas solar, datând din anul 1622.

Despre istoria timpurie a satului Prejmer nu se știe mai nimic, nici ce origini a avut, nimic despre datare și nici măcar numele original. Numele maghiar al așezării, „Prázsmár” și numele românesc având origini slave, „prejneț“ înseamnă „înainte de Țara Secuilor“, duc la presupunerea că aici ar fi fost o veche comunitate slavă. Totuși, în dialect săsesc i s-a zis „Torteln”. Iar alte surse susțin că denumirea ar veni de la celticul „prejmir“, adică „printre izvoare“. Nimic rău nici în această interpretare, mai ales că zona încă deține foarte multe izvoare în care înoată viguros păstrăvii. În 1211, regele Andrei al II-lea al Ungariei le dă drepturi cavalerilor teutoni asupra unor pământuri din preajma râului Târlung. Cavalerii au fost cei care au pus bazele bisericii din Tartlau – cum se numea așezarea în germană. Lăcașul de cult a fost ridicat în stil gotic burgund, cu tradiționalele ferestre polilobate, și a fost fortificat începând cu anul 1427. Inițial, a fost săpat un șanț de apă în jurul bisericii, apoi au fost ridicate zidurile cetății, cu o grosime de trei-patru metri și cu o înălțime de 12 metri. I s-au adăugat bastioane, porți de fier și poduri mobile, toate constituind un tablou medieval clasic. Apărarea cetății se făcea prin gurile de foc din ziduri, dar și prin dispozitivul numit „orga morții“, care presupunea o formațiune din mai multe arme așezate la un loc, care acționau simultan. Biserica fortificată din Prejmer rămâne cel mai bine conservată și mai puternică biserică-cetate din estul Europei, iar asta i-a adus în 1999 înscrierea în Patrimoniul cultural UNESCO. Și mai interesant, a devenit un magnet pentru turiștii străini după ce a fost cotată cu trei stele în ghidul Michelin.

Biserica-fortăreață de la Biertan a fost centrul religios al sașilor din Transilvania. Este singurul monument care și-a conservat aproape perfect aspectul inițial. Biserica este apărată de trei ziduri de incintă cu șase turnuri și bastioane medievale, are o lungime de 45 de metri, o lățime de 22,7 metri și o înălțime de 16 metri. Suprafața totală a complexului este de aproape un hectar.

Deşi a fost ridicată sub zodie catolică, biserica de la Biertan a devenit luterană odată cu majoritatea saşilor, pe la 1540. Dar oamenii nu i-au renegat pe cei care au vrut să rămână umili în faţa Papei, ci le-a pus deoparte un turn, pe care să-l folosească drept capelă şi să se roage. E, poate, o frumoasă dovadă a unităţii biertalanilor, în ciuda diferenţelor religioase care mai în vestul Europei se traduceau prin războaie lungi şi costisitoare.

Sunt multe minunile pe care le adăposteşte biserica: mausoleul cu pietrele funerare ale episcopilor şi preoţilor, uşa sacristiei, decorul realizat de artistul Johannes Reychmut din Sighişoara, chiar şi piatra pe care erau puşi în genunchi, duminica, la slujbă, copiii neascultători. Sau „piatra ruşinii“, aşezată fix în faţa intrării în biserică, unde erau puşi cei despre care comunitatea afla că s-au lăsat ispitiţi de fiorul dragostei înainte de căsătorie.

Satul Saschiz a rivalizat într-o vreme cu Sighișoara, centrul sașilor transilvăneni, de care îl despart doar 23 de kilometri. Localitatea de azi a fost întemeiată de secui în Evul Mediu. Nu există descoperiri arheologice care să indice primele forme de viață în această vale deosebit de pitorească. La fel ca alte așezări din zonă, la sfârșitul secolului al XIII-lea, a devenit un sat locuit majoritar de sași.

În 1470, Saschizul a primit titlul de târg, care era mai mult decât onorific, însemna că așezarea are o importanță comercială în regiune. În secolele XIV-XV, Saschizul era una dintre cele mai de seamă așezări din sud-estul Transilvaniei, după cum susțin cercetătorii Daniela Marcu Istrate și Ioan Fedor Pascu, în „Cetatea Saschiz. Note istorice și arheologice“. Astfel că nu-i de mirare concurența pe care i-a făcut-o Sighișoarei în acei ani.

La Saschiz exista școală încă din secolul XV, spital a fost construit în secolul XVI și industria era organizată tradițional, pe bresle meșteșugărești. Orișicât, a fost o comunitate importantă în Ardeal, într-atât încât, în 1663, principele Mihai Apafi I a ales să organizeze aici o dietă. Locul de întrunire a fost biserica din sat, un monument care a rămas la fel de important și astăzi și care i-a adus Saschizului un loc în rândul satelor săsești care au intrat în Patrimoniul UNESCO.

Biserica evanghelică fortificată din Saschiz a fost ridicată pe locul unei bazilici în stil romanic, un caz asemănător cu cel al bisericii din Viscri. Construcția a început în 1493 și s-a încheiat în 1525, iar lăcașul de cult a fost închinat regelui Ștefan I al Ungariei. Realizată în stil gotic târziu, din piatră de carieră, biserica are 22 de contraforturi, o sală mare și un cor închis pe trei laturi. Astăzi ea este un reper în rândul lăcașurilor de cult care pot face față unui asalt, prin fortificația care le oferea locuitorilor un adăpost în caz de pericol.

Primul nivel al fortificației este construit din cărămidă, deasupra sălii și a corului, iar alte două niveluri sunt ridicate deasupra sacristiei. Ansamblul este înconjurat de un zid de apărare puternic, înalt de până la 9 metri. Turnul bisericii din Saschiz a fost inspirat de Turnul cu Ceas din Sighișoara, având același constructor, un maistru tirolez, care l-a supraînălțat în 1677. Însă a suferit câteva traume de-a lungul timpului: în aprilie 1714,
Saschizul a fost lovit de un incendiu devastator, care a topit cele trei clopote ale turnului cu ceas. Apoi, turnul a fost renovat în 1832, dar cutremurul din 1986 l-a avariat grav. Lucrările de întreținere și de restaurare a ansamblului din Saschiz au început în 1999. Astăzi, oricine dorește poate să vadă interiorul bisericii din Saschiz, să se minuneze de orga adusă din Brașov în 1788, să descopere gurile de aruncare ale fortificației și să privească prin cele 12 lucarne care străpung acoperișul de țiglă colorată. Străinii care ajung prin dealurile Ardealului, în triunghiul rural format de județele Brașov, Mureș și Sibiu, se minunează de secole de frumusețea naturii, de simplitatea traiului la țară și de bogăția culturală care s-a păstrat în zonă.

Dorin Nădrău
Tribuna.US