SCM CRAIOVA A CÂȘTIGAT CUPA EHF

Simplă, plină de energie, extraordinară! Interviu de excepție cu Iulia Dumanska, eroina lui SCM Craiova: „Doamne, să-mi spargă faţa, dar să nu iau gol!“

Pe lângă câteva parade extraterestre, după care şi-a afişat zâmbetul ei copilăresc, ucraineano-românca de 21 de ani a fost incredibilă în ultimele secunde, decisive, ale partidei din finala Cupei EHF, SCM Craiova – Kristiansand, 30-25. A parat în două secunde tot atâtea superatacuri, securizând câştigarea trofeului.

Iulia a acordat un interviu Gazetei Sporturilor, a participat şi la un shooting, bucurându-se pentru fiecare cadru ca o fetiţă fericită. Feţele craiovenilor s-au întors spre ea în centrul oraşului, lângă statuia lui Mihai Viteazul, a primit şi un buchet de flori sosind dinspre casă spre oraş, oameni simpli o opreau şi-i spuneau doar atât: „Ai fost minunată, mulţumim!“

Afirmaţiile portarului-minune al Băniei din interviu, rostite pe un ton domol şi de poveste, spun totul despre ea ca om, o lecţie, pentru toţi, până la urmă, de la o puştoaică de 21 de ani, supercampioană.

Iulia, realizezi ce s-a întâmplat cu voi?

Pfff, a fost un meci de infarct! Am încercat să fiu calmă şi concentrată pe toată durata meciului, m-au ajutat colegele, care m-au susţinut din teren şi de pe bancă. Mă bucur enorm că am făcut istorie la Craiova şi sunt foarte mândră de echipa mea. Sincer, nu percep ce s-a întâmplat, e ceva de vis, cred că trebuie să mai treacă zile bune ca să realizăm că suntem câştigătoarele EHF şi-am învins o echipă precum Vipers Kristiansand, care are jucătoare valoroase, ce evoluează pentru „naţionala“ Norvegiei, campioană olimpică, europeană, de toate felurile.

Ai vrea să mai retrăieşti finala asta încă o dată?

Doar anumite momente.

Care?

Poate cele din final, cu fazele alea două când am parat mingea, una după alta
„N-avea ce să se întâmple, a fost finala noastră“

În euforia din finalul meciului, ţi-a fost teamă că s-ar putea înnegri istoria? Un gol al norvegiencelor în ultimele secunde putea transforma extazul în coşmar.
Sincer, nu. Deloc! De la prima fază a meciului s-a văzut că suntem foarte motivate. Am fost unite, ne-am susţinut una pe cealaltă, s-a văzut că suntem foarte bune. Apărarea a mers bine, atacul la fel, a fost seara noastră, finala noastră, trofeul nostru.

Nici la faza din final, când mai erau două secunde de jucat şi mingea ajunsese la Sulland, nu se auzise niciun fluier, iar norvegianca ar fi putut marca golul disperării…?

M-am uitat la braţul jucătoarei şi în fracţiunea aia de secundă m-am gândit că dacă aruncă la poartă trebuie să fac ceva să blochez.

„Îmi arată că nu trăiesc degeaba“

Care a fost primul sentiment de după fluierul final?

Am început să plâng de fericire. La 21 de ani, să realizezi o asemenea performanţă e ceva fabulos!

După această finală, te-ai gândit vreun moment că datorită ţie, în mare parte, s-a cucerit trofeul?

Eu am încercat să-mi fac treaba cât se poate de bine, iar colegele mele m-au ajutat enorm. Aşa se face la echipă, eu le ajut în apărare, ele în atac, aşa putem câştiga. E simplu.

Cu cine ai vorbit prima oară?

Direct după meci, am mers la sora mea, care a sosit de la Baia Mare, şi ea e portăriţă, venise cu fratele meu din România, Tudor Marta, şi-am început să plâng de emoţie. I-am îmbrăţişat cu drag.

Cum te-ai simţit în euforia generală de după meci?

Când lumea vrea să facă poze cu tine sau îţi cere un autograf, te face să te simţi foarte mândră. Eu am doar 21 de ani, este ceva minunat, mă bucură fiecare gest. Mă împlinește, îmi arată că sunt bună, că nu trăiesc degeaba.

„Am fost inspirată, calmă, atentă şi-am apărat“

Ai putut să dormi în prima noapte de după succes?

De-abia la şase și jumătate am reuşit să adorm. Şi m-am trezit la nouă şi jumătate.

O să revezi finala după un anumit timp?

Nu-mi place să revăd meciurile mele sau faze, dar am făcut o excepţie. Ultimele două parade, de care vorbeai, le-am revăzut de zece ori. Fiindcă toată lumea mă felicita şi-mi spunea: „Incredibil ce-ai putut face atunci!“

Şi care a fost feeling-ul?

În momentul acela am fost inspirată, am fost calmă, atentă, ca să apăr.
Te recunoaşte lumea pe stradă în Craiova?

Da. Iar acest lucru mă face fericită. Eu n-am mai trăit aşa ceva, pe cuvânt! Sunt foarte mândră că reprezint Craiova şi România.

„Visez încă să ajung învăţătoare sau profesoară“

Ce pasiuni ai în afara handbalului?

Sunt o persoană foarte calmă. Îmi place să citesc foarte mult în limba engleză. Enorm! A fost pasiunea mea de mică. Iar când n-am treabă văd seriale în limba engleză, în rusă şi în ucraineană. E un hobby pentru mine.

Ce visai să devii în copilărie?

La şcoală, făceam engleză în fiecare zi. Îmi doream să devin învăţătoare sau profesoară de limba engleză. Chiar aş vrea să devin asta cândva, mai încolo! Sunt studentă în anul II la Educaţie Fizică şi Sport în Craiova, iar când voi avea mai mult timp voi încerca să reînviu pasiunea copilăriei mele.

Cât timp pe zi aloci handbalului?

Depinde. Când avem două antrenamente pe zi, 4 ore, plus o oră de video, iar dacă e un meci important fac extra. Vizionez două-trei meciuri, să ştiu cum aruncă una sau alta. Pentru finala asta, am vizionat patru partide alături de colege şi de domnii profesori, a fost ceva special pentru mine, fiindcă apoi am studiat şi separat.

„M-am rugat întruna în ultimele minute“

Ai avut vreun presentiment sau vreun vis înaintea finalei ori vedeai dinainte faze din meciul ce avea să vină?

Când îmi imaginez dinainte, nu iese. Încerc să fiu calmă, să fiu focusată, să nu mă gândesc la ceva anume, decât atunci, la meci.

Care este cel mai bun sfat primit în viaţă şi de care te ţii?

E cel de la colega mea, Florentina Stanciu, să fiu calmă, să fiu eu şi cu Dumnezeu înainte!

Eşti o persoană religioasă?

Da, sigur. Şi la meci, pe final, când mai erau două minute, gândul meu a fost doar rugăciune. Am spus de mai multe ori „Tatăl nostru“ şi mă rugam la Doamne-Doamne să mă ajute să dea peste poartă sau să dea în mine. Îmi ziceam: „Să-mi rupă nasul, să-mi dea în faţă, să-mi sară ochii de durere, nu mă interesează, să dea în mine, doar să nu intre mingea în plasă!“ Din fericire, Doamne-Doamne mă iubeşte şi m-ajută mereu. De aceea am şi o cruciuliţă pe care o port permanent, chiar şi la meciuri.
Bunicii, părinţii, împliniri

Ce va urma pentru tine în viitorul sezon?

Mai întâi, să termin campionatul şi apoi voi vedea.

Ce vei face în vacanţă?

Vreau să merg în Ucraina, să-mi văd bunicii, mi-e foarte dor de ei. Apoi, merg la părinţii mei, care lucrează lângă Praga. Îmi place foarte mult să mă plimb. Când am liber, merg mult pe jos, nu cu maşina.

Ce loc de pe acest pământ ai vrea să vizitezi?

Nu contează unde voi ajunge, important e să fiu cu familia mea. Îmi lipsesc ai mei… Am plecat de acasă de la 12 ani, vreau să fiu cât se poate de mult alături de ei.

Ce sentiment ţi-a creat acest aspect, să fii departe de familia ta?

Mi-a fost greu la început, dar ştiam să trebuie să fac sacrificii ca să ajung sus în handbal. Dar mi-e bine şi-mi place mult în România, am primit şi cetăţenie, este ceea ce-mi doresc. „Nu fac planuri că nu-mi ies. Trăiesc clipa,“

Ai stat în Baia Mare, apoi la Constanţa, acum eşti la Craiova. Ce îţi place în România?

Îmi place mult că se dă importanţă sportului. Serios! Ucraina e o ţară foarte mare şi sunt doar 6 echipe în prima ligă de handbal. România are un handbal foarte puternic.

Ce nu-ţi place la România?

Îmi place tot, momentan. Dacă nu-mi plăcea, mergeam în altă ţară.
Ce visezi să faci pe o perioadă mai lungă, ce planuri ai?
Nu-mi place să fac planuri, fiindcă dacă le fac, nu-mi ies. Iau viaţa pas cu pas şi văd unde mă duce. Trăiesc clipa, viaţa.

Ce sport urmăreşti în afara celui pe care-l practici?

Mă uit la fotbal. Tata a jucat acest sport la o echipă mică, până la 40 de ani chiar. Îmi plac Şahtior Doneţk şi din România îmi place doar Universitatea Craiova.
Fotbalist preferat? Volodea Dumanski. Nu ai auzit de el?? E tatăl meu!

„Mâncarea mea preferată e piept de pui cu sos alb şi cu ciuperci. Praz? Habar n-am ce e asta!“

„Cel mai mare sacrificiu pe care l-am făcut în viaţă a fost să-mi las familia departe şi să iau viaţa în piept de la 12 ani. Mulţumesc mult şi familiei mele adoptive de la Baia Mare, soţilor Marta!“

„Am primit multe cadouri de când sunt la Craiova, flori, mărţişoare, dar cel mai altfel cadou a fost un borcan cu miere de la un suporter“

„Îmi place să scriu, să comunic, tocmai de aceea am şi un blog personal. Mi-aş dori să rămân mereu aceeaşi persoană care am fost până acum“

„Nu mi-a fost greu să învăţ limba română, cu ajutorul familiei Marta, care m-a luat la Baia Mare din Ucraina natală. În 3 luni, am învăţat limba. Am avut oameni minunaţi lângă mine!“

„Olteneşte? Nu pot vorbi în ritmul acesta. Am încercat să vorbesc, „mă dusei“, „făcui“, „mâncai“, însă e ciudat pentru mine, îmi vine greu“

„Cel mai mult în Craiova îmi place să stau la o cafea şi să mă uit la oameni. Asta numesc eu viaţa liniştită“ Iulia Dumanska 14 selecții are Dumanska la prima reprezentativă a României 72% a strâns deja Iulia în concursul pentru cea mai bună tânără jucătoare a sezonului pe site-ul handball-planet.com, unde se poate vota până pe 21 mai.

Ţopăie de bucurie

La shooting, Iulia a fost veselă şi naturală. În centrul oraşului, în zona de food street, care s-a ţinut în week-end în Bănie. La câţiva paşi de statuia impunătoare a lui Mihai Viteazul.

Campioana şi-a adus medalia, l-a întrebat pe fotoreporter cum să pozeze, cei doi fiind prieteni vechi. Domnişoara a fost exuberantă de-a dreptul în momentul în care a văzut „marfa“, ţopăind de bucurie şi solicitând pozele pentru paginile personale de social media.

„Aş vrea să facem şi o fotografie când sar în aer de bucurie, ca să-mi exprim sentimentul meu personal faţă de tot ceea ce mi se întâmplă“, a solicitat tânăra jucătoare, iar faţa i s-a luminat de fericire.

www.gsp.ro