Smaranda Brăescu, prima femeie parașutist cu brevet din România

Prima femeie parașutist din România și printre primele din lume, a treia aviatoare a României, Smaranda Brăescu a fost deținătoarea unor performanțe i

Prima femeie parașutist din România și printre primele din lume, a treia aviatoare a României, Smaranda Brăescu a fost deținătoarea unor performanțe impresionante: campioană europeană la parașutism în anul 1931; la 19 mai 1932, a doborât la modul absolut (feminin și masculin) recordul mondial la saltul cu parașuta; exact patru ani mai târziu, la 19 mai 1936, a devenit prima femeie din lume care a traversat Marea Mediterană cu un avion cu un singur motor și fără vreo escală pe insule.

Cu certitudine, o succintă incursiune prin biografia sa nu este lipsită de interes. Smaranda Brăescu (pe numele său real Maranda Brăescu) s-a născut la 21 mai 1897, lângă Tecuci, în familia unor ţărani din Hănţeşti (comuna Buciumeni) (familie care va avea 5 fete și 4 băieți), venind pe lume odată cu fratele geamăn Paul Panait.

Între anii 1904 – 1909, a urmat cursurile şcolii primare din satul Vizurești, județul Galați. În 1911 se înscrie la Şcoala profesională de fete din Bârlad, pe care o absolvă în 1916. Din cauza condiţiilor materiale dificile ale familiei a fost trimisă la București, unde a locuit la internatul azilului „Elena Doamna” şi a studiat la Şcoala Normală „Principesa Elisabeta”. Urmează apoi cursurile Academiei de Belle-Arte din Bucureşti (1924 – 1929). În timpul războiului s-a întors în comuna natală ca învăţătoare.

La 5 iulie 1928 a executat primul salt cu parașuta, de la înălțimea de 600 de metri. În ţară, reuşita ei a fost interpretată ca pe o încălcare a legilor firii. Pentru majoritatea românilor care au citit despre ea în presă era o fiinţă ciudată, de neînţeles. În satul ei, ţăranii comentau că „fata lu’ Brăescu, care de mică avea apucături rele, de băieţoi, a sărit cu umbrela din arioplan” (în zona rurală, umbrelă sau fustă erau două dintre denumirile utilizate în epocă pentru paraşută). În vara anului 1928, la invitaţia inginerului german Heinecke, a plecat la Berlin pentru a urma cursuri de paraşutism. Aici a executat primul său salt, simţindu-se, după cum ea însăşi a afirmat, „ca un copil căruia i-a reuşit o ştrengărie”. Din acest moment, România a devenit cel de-al patrulea stat european, după Franţa, Cehoslovacia şi Elveţia, cu o femeie paraşutist brevetată. În ţară a executat peste zece salturi cu paraşuta, în următorii doi ani, cu mari peripeţii. La Braşov, motorul avionului s-a oprit în momentul decolării, la Brăila a căzut în Dunăre, la Cluj-Napoca şi Satu Mare a aterizat în copaci. Totuşi, în anii 1929-1930, Smaranda (sau Măndiţa, cum era alintată de familie) a fost invitată să participe la câteva dintre spectacolele aeriene care, în acele timpuri, se desfăşurau în toate marile oraşe ale ţării.

În 1929 şi 1930 suferă două accidente în urma cărora a stat vreme de şase luni în spital. Odată restabilită, începe, cu autorizarea Comandamentului Superior al Aviaţiei, o pregătire asiduă, cu ajutorul Inspectoratului General al Aeronauticii, pentru doborârea recordului european şi mondial la săritura cu paraşuta.

La îndeplinirea visului ei avea să contribuie chiar cel pe care îl urmărise pe cer, în copilărie: Gheorghe Negrescu. În toamna lui 1931, Negrescu, ajuns comandantul Centrului de Instrucţie al Aeronauticii de pe aerodromul Pipera, dădea ordin clar: Smaranda să fie luată la bordul unui Potez XXV şi urcată în înaltul cerului. Zis şi făcut! Pe 2 octombrie 1931, avionul ajunsese la 6.200 de metri altitudine – trecuse de mult înălţimea de unde se stabilise recordul mondial feminin, 4.800 de metri.

Cu pumnii strânşi şi cu gândul la performanţă, Smaranda Brăescu s-a aruncat. Paraşuta s-a deschis. Vântul a purtat-o în aer timp de 21 de minute. Ajunsă la sol, Brăescu era regină. Performanţa i-a fost recunoscută în cele mai înalte cercuri – chiar a doua zi, Carol al II-lea i-a oferit Ordinul „Virtutea Aeronautică“, clasa Crucea de Aur.

Dorinţa de a fi recordman mondial a dus-o în SUA. Aici, pentru a depăşi recordul bărbătesc de 21 171 picioare (7233 m) deţinut de un american, se antrenează la San Francisco, cu acordul Departamentului Apărării, în perioada 7/10 ianuarie 1932. La 19 mai 1932, avionul a atins altitudinea de 24 200 de picioare (7 400 m), de unde a sărit. Barograful a fost trimis la Washington National Aeronautic Association, unde a fost recunoscută şi proclamată învingătoarea recordului mondial de coborâre cu paraşuta.

În 1934, urmează cursuri de pilotaj la şcoala Curtiss Weight din Valley Stream, New York, obţinând brevetul de pilot civil. Devine astfel şi prima femeie din Europa brevetată ca pilot al SUA. La 27 aprilie 1936, la bordul avionului personal, a traversat Munţii Iugoslaviei, o zonă extrem de turbulentă. La 19 mai 1936, la patru ani de la obţinerea recordului mondial, a făcut un raid, la bordul avionului său, de 1100 km, în linie dreaptă, deasupra Mării Mediterane, de la Roma la Tripoli, în premieră mondială. A zburat şase ore şi zece minute până la Sorman (65 de km de Tripoli), unde a fost nevoită să aterizeze forţat. De la Tripoli s-a îndreptat spre Atena şi de acolo, survolând Bulgaria a aterizat la Bucureşti.

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost activă ca pilot în „Escadrila Albă” de avioane sanitare, pe frontul de Răsărit şi apoi pe frontul de Vest, în cadrul escadrilei nr. 13, în Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia, fiind decorată cu crucea „Regina Maria”, clasa III, în 1943.

Smaranda Brăescu protestează împotriva falsificării alegerilor din noiembrie 1948, semnând, alături de alte personalităţi, un memoriu prezentat Comisiei Aliate de Control. Acesta ajunge în posesia delegaţiei sovietice, iar Smaranda Brăescu este condamnată, în contumacie, la doi ani de închisoare. Fusese acuzată că nu „a demascat” grupările opozante regimului comunist (Haiducii lui Avram Iancu, Mişcarea pentru Libertate şi Sumanele Negre) şi că a semnat, alături de alte 11 personalităţi, memoriul prin care dezvăluia falsificarea alegerilor. S-a ascuns, probabil într-o mănăstire, sub numele de Maria Popescu. S-a îmbolnăvit de cancer mamar şi a fost operată de profesorul Fălcoianu şi internată pe ascuns la Clinica Universitară din Cluj-Napoca, sub supravegherea profesorului doctor Iuliu Haţeganu şi a conferenţiarului Macovei, dar în zadar (2 februarie 1948). Nu se cunoaşte cu certitudine locul unde a fost înmormântată, dar se presupune că rămăşiţele i s-ar găsi în Cimitirul Central din Cluj.

„Eşti curios să ştii, ce senzaţii stranii am, când mă aflu suspendată în nemărginire, între cer şi pământ? Ar trebui o atentă şi meticuloasă notaţie psihologică, care să înregistreze clipă cu clipă, sbuciumul şi frământarea mea intimă. Cu două zile înainte, sunt prada unei stări de spirit particulare. Nu se poate descrie. Se simte. În sfârşit, am ajuns pe stadion. Mecanicii mi-aduc paraşuta. Trebuie s-o aranjez. Îmi tremură tot corpul, dar mâna lucrează calmă, liniştită, cu precizie matematică, cu calcul ştiinţific. Când m-am urcat în avion şi când se îndepărtează de pământ, am nervi. Sâcâitori, enervanţi. Avionul face câteva viraje. Căutăm locul prielnic pentru săritură. Ei bine, se întâmplă atunci un fenomen surprinzător, a cărui taină n-am reuşit încă s-o descifrez. Nervii înghiaţă. Nerăbdarea se risipeşte. Starea aceea particulară se pierde în înălţimi… Intervine calmul. Lucrez cu atâta tact şi cu atâta sânge rece, încât, mai târziu, în ceasurile mele de insomnie şi de meditaţie, mă minunez singură. Dar, iată, am ieşit din cabina avionului. Cu o mână crispată, cuprind bara rece, mă uit în jos, privesc terenul, privesc altimetrul, care indică înălţimea, fac o rugăciune mută… şi-mi dau drumul. Din momentul în care mă arunc şi până când se deschide paraşuta, trec prin cele mai grozave chinuri. Mă întreb înfrigurată: Se deschide ori nu se deschide? Două alternative: moartea sau viaţa. Secundele mi se par ceasuri. Inima îmi stă în loc. În sfârşit, simt o scuturătură puternică. Paraşuta s-a deschis! Nu-ţi poţi închipui, câtă dragoste porţi în aceste momente pânzei aeriene, care te-a salvat! Mă uit în jos, mă uit în toate părţile. Se aud: murmurul mulţimii, aplauzele, muzica. La 100 de metri deasupra pământului, trec prin al doilea sbucium. Simt că vin prea repede. S-ar putea să cad sdrobită în ţărână. Nu mi-e teamă de moarte, m-ar durea o invaliditate, dar m-ar chinui mai greu insuccesul” (Smaranda Brăescu, într-un interviu pentru „Ilustraţiunea română“, din octombrie 1931, după ce a devenit campioană europeană).

În fine, se cuvin amintite câteva dintre actele de recunoștință pe care Smaranda Brăescu le merită cu prisosință. În anul 1978, în memoria eroinei, a fost înființat Aeroclubul „Smaranda Brăescu” la Tecuci – județul Galați. Activitatea de parașutism s-a desfășurat pe fostul aerodrom militar din NV orașului. Odată cu revenirea aviației militare – unitatea de elicoptere – sportivii și-au continuat pregătirea în sediul din zona centrala urmând ca zborurile/salturile să se desfășoare în paralel cu armata. În anul 1998, în urma reorganizărilor administrative ale Aeroclubului României, se desființează aeroclubul de la Tecuci alături de cele de la Galați, Timișoara, Tulcea și Constanta. În anul 1990 a fost înființat Batalionul de parașutiști 498 – Bacău, care din 1996 poartă denumirea onorifică de Batalionul „Smaranda Brăescu”, acesta fiind prezent în numeroase teatre de operațiuni din Afganistan, Irak, Bosnia-Herțegovina, Kosovo. Cu numele „Smaranda Brăescu” au mai fost botezate: o stradă din București, o aeronavă a companiei Tarom, iar la Muzeul Aviației îi este dedicat un stand de prezentare. Aeroclubul României, de asemenea, a numit Aeroclubul teritorial din Oradea cu numele „Smaranda Brăescu”, numeroase competiții fiind dedicate eroinei parașutiste. Pentru cinstirea memoriei ilustrei campioane, Compania Red Bull a înființat „Ordinul Smaranda Brăescu”, dedicat tinerelor parașutiste din România. Cu acest prilej, personalitatea Smarandei Brăescu a fost adusă în actualitate, în stilul „vulcanic” al acțiunilor Red Bull. În decembrie 2010 a fost lansat „Jurna¬lul celebrei Smaranda Brăescu”, volum semnat de Ana Maria Sire¬teanu și Tudor Sireteanu, strănepoți ai renumitei parașutiste românce, pu¬blicat la Editura Vremea.