Traian Vuia, pionier al aviației mondiale

În seria cutezătorilor care prin inițiativele lor îndrăznețe au deschis era aeronauticii, s-au aflat mulți români, în fruntea lor situându-se incontestabil genialul inventator Traian Vuia, născut în 17 August 1872 și decedat în 3 Septembrie 1950.

Meritul lui Traian Vuia a fost acela că a reuşit primul zbor cu un aparat mai greu decât aerul, care s-a înălţat prin propria forţă.

Au fost şi alţii care au zburat înaintea lui Vuia, dar aceştia foloseau pentru decolare diferite procedee ajutătoare, cum ar fi catapultarea sau tracţiunea cu alte vehicule. Este cazul fraţilor Wright, care se foloseau de şine pentru lansarea maşinii lor de zbor. Ei sunt înregistraţi drept primii care au întreprins un zbor cu un aparat mai greu decât aerul.

Drumul lui Traian Vuia spre succes a fost pavat cu evidente piedici. Mai întâi, nu a avut destui bani pentru a urma facultatea. Ulterior, nu a avut posibilitatea de a-și permite construcția unui aparat de zbor. Cu toate acestea, în anul 1906, el a realizat primul zbor autopropulsat din lume, fără catapulte sau alte mijloace exterioare, cu un aparat mai greu decât aerul.

Fără îndoială, o incursiune prin biografia sa merită evocată, itinerarul lui existențial relevând momente fascinante.

Traian Vuia s-a născut în 1872 în satul Surducu Mic (parte a fostei comune Bujoru, astăzi redenumită Traian Vuia, judeţul Timiş) din (fostul comitat) Caraş-Severin, fost în Austro-Ungaria, în prezent în România.

Părinţii săi au fost preotul Simion Popescu şi Ana Vuia, aceasta fiind cea de-a doua lui soţie.

A urmat cursurile primare la Bujoru şi Făget. Între 1884-1892 a urmat Liceul Romano-Catolic din Lugoj. În această perioadă, a petrecut mult timp în mijlocul familiei lui Coriolan Brediceanu, care-l va sfătui, ajuta şi încuraja mai târziu în cariera sa.

Încă de când urma cursurile primare, şi apoi secundare, dovedește o atracţie irezistibilă şi o predilecţie pentru mecanica aplicată şi de fizică.
La zece ani asistă la primele manifestări cu caracter aviatic, iar micul Traian Vuia dezvoltă o pasiune pentru zmeie. El urmăreşte atent detaliile lor şi încearcă să construiască altele mai perfecţionate.

Ajuns la liceu, Traian Vuia îşi însu-şeşte noţiuni de fizică şi mecanică şi nu se mai mulţumeşte să construiască zmeie, ci încearcă să explice ce se petrece în jurul aparatului, forţele care acţionează la lansarea şi menţinerea lui în aer, condiţiile de echilibru, etc. Voia să înţeleagă zborul şi, mai ales, voia să mânuiască zmeie, să le facă a se mişca în văzduh după propriul gând. A absolvit liceul cu calificativul „eminent”.

După absolvire, în 1892, Traian Vuia pleacă la Budapesta pentru a se înscrie la Politehnică. A urmat pentru un an cursurile Politehnicii, secţia mecanică, la seral. Neavând destui bani, se va înscrie la Drept şi va practica în birouri de avocatură din Banat pentru a-şi putea asigura mijloacele de trai.

Astfel, o bună parte din studenţia lui Vuia este deviată de la adevăratele lui aspiraţii şi aptitudini. Tânărul reuşeşte însă şi în domeniul ştiinţelor juridice. La 6 mai 1901, Traian Vuia îşi ia doctoratul în Ştiinţe Juridice cu teza: „Militantism și industrialism, regimul de Status și contractus”.

După terminarea facultăţii Traian Vuia se întoarce la Lugoj. Aici continuă să studieze problema zborului uman şi începe să-şi construiască primul aparat de zbor, pe care-l numeşte aeroplan-automobil. Din cauza lipsurilor finan-ciare, nu reuşeşte să-şi ducă la capăt proiectul şi decide în schimb să plece la Paris, în iulie 1902.

Vuia a sperat că aici va găsi pe cineva interesat să-i finanţeze proiectul, mai ales între pasionaţii de aerostate, însă s-a lovit de mult scepticism asupra ideii că o maşină zburătoare cu o den-sitate mai mare decât cea a aerului ar putea zbura. În aceste condiții, Vuia l-a contactat pe Victor Tatin, un cunoscut teoretician care construise în 1879 un model expe-rimental de aeroplan. Tatin este imediat interesat de proiect, dar încearcă şi să-l convingă pe Vuia că nu este nimic de făcut pentru că-i lipseşte un motor adecvat şi este instabil.

Din dorința acerbă de a-și promova demersul, Vuia a înaintat Academiei de Ştiinţe din Paris memoriul intitulat „Proiect de aeroplan-automobil”, în care demonstra ştiinţific pe bază de calcule, posibilitatea realizării zborului mecanic cu ajutorul unei maşini mai grele decât aerul şi care dispunea de tren de aterizare. Memoriul a fos clasat, întrucât savanţii francezi credeau că „realizarea şi rezolvarea zborului mecanic cu un aparat mai greu decât aerul este o himeră”. Aceasta a fost rezoluţia pusă pe proiectul prezentat de românul Traian Vuia.

Încrezător în capacitatea sa crea-toare, savantul român nu s-a lăsat inti-midat, brevetându-şi invenţia (brevet nr. 332106) la 17 august 1903, la Oficiul Naţional al Proprietăţii Industriale din Franţa, document publicat oficial la 16 octombrie 1903. În acelaşi an, Vuia şi-a brevetat invenţia ( cu nr. 11181) şi în Anglia sub titlul: „Aeroplan – automobil”.

În iarna lui 1902/1903, Vuia începe construcţia aparatului, perfecţionând până în minime detalii planurile origi-nale la care lucrase cu un an înainte la Lugoj. Se loveşte din nou de probleme de natură financiară, dar reuşeşte să le depăşească, ajutat şi de mentorul său Coriolan Brediceanu. A fost nevoit să îşi echipeze micul monoplan, cu multe inovaţii. Lucrurile au avansat încet din cauza lipsei banilor.

Neputându-şi permite să achiziţioneze un motor ultrauşor, Vuia s-a resemnat să inventeze un motor cu acid carbonic comprimat, care avea avantajul că era simplu şi puțin costisitor, însă, n-a putut fi pus la punct, servind doar pentru demonstrații (timpul său de funcţionare era de aproximativ trei minute). În toamna lui 1904 începe să-şi construiască şi un motor, tot invenţie personală. În 1904, obţine un brevet pentru această invenţie în Marea Britanie.

Întreaga parte mecanică e terminată în februarie 1905. Aparatul este gata în decembrie, după ce i se montează motorul, şi este numit „Vuia I”, poreclit „Liliacul”, din cauza formei sale. Era un monoplan (aproape toate încercările în acea vreme se făceau cu avioane biplane), Louis Blériot (1872-1937) urmând exemplul lui Vuia, un an mai târziu. Aparatul de zbor avea aripile repliabile, asemeni unui evantai, purtate pe un cvadriciclu cu roţi pneumatice, care avea rol de tren de decolare şi aterizare. Întreaga construcţie era metalică din tuburi de oţel, îmbinate prin manşoane, iar aripa era din pânză de in impregnată.

O altă noutate a acestui aeroplan era reprezentată de utilizarea unei singure elice, spre deosebire de celelalte aparate contemporane, care foloseau două elici contrarotative. Avea prevăzută o greutate totală de 250 kg, o suprafaţă de susţinere de 14 m² şi un motor de 20 CP.

Primele experimente au început în 1905, ca pe un automobil, cu aripile demontate, pentru a căpăta experienţă în manevrarea lui. Aeroplanul nu avea însă nici profundor, nici ampenaj stabilizator.

Cu toate acestea, la încercările de la Montesson, din 18 martie 1906, aeroplanul, propulsat de propriul motor, după ce a rulat aproximativ 50 metri pe sol, s-a ridicat la înalțimea de un metru şi a parcurs aproximativ 12 metri în aer, deteriorîndu-se la revenirea pe sol în urma impactului cu un copac. El avea stabilitatea longitudinală precară şi forţa motrice insuficientă.

Vuia a demonstrat lumii că zborul mecanic era posibil, marcând o nouă eră în aeronautică. Realizase un zbor complet cu mijloacele proprii de bord: a pornit motorul, a rulat şi s-a înălţat în aer, apoi a aterizat. Toate calculele inventatorului se dovediseră corecte, iar îndoielile Academiei de Ştiinţe din Paris au fost spulberate.

Reuşita zborului din 18 martie 1906 a făcut ca ecoul evenimentului să traverseze Europa şi SUA. În enci-clopedia The American Heritage History of Flight se arată clar faptul că aparatul de zbor inventat de Vuia a fost „un aeroplan profetic”. Creaţia lui Traian Vuia reprezintă o verigă esenţială dintr-un lanţ de evenimente fără de care istoria aeronauticii mondiale n-ar avea continuitate.

Prin perfecţionarea primului model, s-a obţinut aeroplanul „Vuia I bis”. Mai tîrziu, a fost construit un aeroplan nou, dotat cu un motor Antoinette pe benzină, cu opt cilindri în V, răciţi cu apă, de 25 CP, creaţia inginerului Léon Levavasseur, cu care a zburat în 1907, cu rezultate satisfăcătoare, menținându-se în aer aproximativ 100 metri (Alberto Santos-Dumont zburase deja 200 metri). Acesta s-a numit „Vuia II” şi a fost brevetat în Belgia.

Un lucru necunoscut de către spe-cialişti constă în faptul că savantul român a proiectat, între august-decembrie 1907, avionul „Vuia III”, mult îmbunătăţit ca performanţă faţă de celelalte aparate realizate de către acesta.

Vuia a continuat să studieze zborul vertical şi a construit, în 1918 şi 1922, două elicoptere, în colaborare cu Marcel Yvonneau, care aveau mai multe rotoare de sustentaţie, cu axe separate. Primul model era acţionat prin forţa musculară, iar cel de-al doilea era dotat cu un motor Anzzani, de 16 CP, cîntarind în total 190 kg; ambele elicoptere au fost experimentate la Juvissy (nu de catre Vuia) si s-au ridicat de la sol.

Dintre creațiile lui Traian Vuia, mai trbuie amintite torpila aeriană, realizată în 1917, împreună cu Victor Tatin (1847-1917) şi generatoarele de aburi, de joasă şi înaltă presiune (1925).

Traian Vuia a desfășurat și activități sociale și politice care se cuvin men-ționate. Astfel, în vremea Primului Război Mondial, Traian Vuia a lucrat pentru Ministerul francez al Apărării. Împreună cu binecunoscutul Victor Tatin, a construit o torpilă folosită cu succes de marina militară.

Un episod care l-a afectat pe Vuia s-a produs în 1937, când a fost invitat să ţină un discurs, cu prilejul Expoziţiei Internaţionale de Aeronautică din capitala franceză. Deoarece Dimitrie Gusti, directorul pavilionului românesc s-a îmbolnăvit, iar noul director nu a manifestat interes pentru acţiune, Vuia nu şi-a mai putut ţine cuvântarea pregătită.

Din iniţiativa lui Traian Vuia, la 30 aprilie 1918, a fost constituit la Paris „Comitetul Național al Românilor din Transilvania”, o organizaţie care milita pentru unirea Ardealului cu România. Comitetul a editat şi o revistă, „La Transylvanie”, la care a colaborat şi Vuia cu mai multe articole.

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Vuia a făcut parte din mişcarea de rezistenţă din Franţa şi a fost ales preşedinte al primului comitet legal al „Frontului Național Român”, unde a depus o muncă asiduă şi a publicat o serie de articole în „La Roumanie Libre”.
Traian Vuia fost ales membru de onoare al Academiei Române, pe 27 mai 1946.

În 1950, Vuia revine în ţară, grav bolnav. Se stinge din viaţă la Bucureşti, în acelaşi an, la 3 septembrie, scurt timp după repatriere. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

„In memoriam”, Aeroportul internaţional din Timişoara poartă numele Traian Vuia, în faţa aeroportului fiind amplasată macheta aeroplanului „Vuia I”, la scara 1:1, realizată de Fundaţia Academică Culturală Timişoara. În anul 2006, UNESCO a sărbătorit un secol de la zborul aeroplanului „Vuia I”. În ziua de 14 septembrie 2013, la Montesson, autorităţile franceze locale au dezvelit o placă în memoria lui Traian Vuia.

Potrivit site-ul pilotmagazin.ro, afară de prima decolare prin mijloace proprii a unui aparat “mai greu decât aerul”, cel care introduce maniabilitatea în pilotajul unui avion, posibilitatea de a vira pe aripă, e Aurel Vlaicu, alt pionier de primă importanţă.

Mai târziu, inginerul Henri Coandă descoperă motorul cu reacţie, invenţie din care decurg toate motoarele avioanelor rapide care străbat albastrul cerului lăsând o dâră albă, devenită uneori, prin multiplicitatea lor o dantelă. Coandă, şi el, revoluţionează aviaţia în aşa măsură, încât nu se mai vorbeşte de avioane cu elice decât la micile aparate de turism şi încă “jet”-ul, cum se spune, pătrunzând şi în acest sector.

Mai mult decât atât, prima dintre companiile aeriane transcontinentale din lume, astăzi indispensabile pentru majoritatea statelor, a fost “Franco-Română”, la iniţiativa lui Nicolae Titulescu. Traseul ei era cel similar cu al cunoscutului tren Orient Express.

Este admirabil de consemnat că în rândul acestor indubitabile genii se înscrie și Traian Vuia, savantul român care declara:

„Eu nu am căutat niciodată gloria, fiindcă ştiu că gloria pierde adesea pe om. Eu nu lucrez pentru gloria mea personală, ci lucrez pentru gloria geniului uman. Ce importanţă are cine a făcut aceste lucruri, important este că ele există”.

Dorin Nădrău
Tribuna.US