Uluitoarea viață a pustnicului român Ioan Iacob și opera sa - „hrană duhovnicească”

Călugărul cărturar Ioan Iacob (1913 - 1960) a fost un sihastru român care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe Valea Iordanului, cât și în pus

Călugărul cărturar Ioan Iacob (1913 – 1960) a fost un sihastru român care s-a nevoit 24 de ani în Țara Sfântă, atât pe Valea Iordanului, cât și în pustiul Hozeva, viața sa cu adevărat uluitoare și opera sa literară de profundă spiritualitate plasându-l în elita noastră monahală.

Cuviosul Ioan Iacob s-a născut în satul Crăiniceni, comuna Păltiniș, județul Botoșani, la 23 iulie 1913, într-o familie de țărani credincioși, Maxim și Ecaterina, fiind singur la părinți. A primit numele de botez Ilie, iar în familie i se spunea „Iliuță”. La șase luni de la naștere, a rămas fără mamă în grija bunicii sale după tată, Maria Iacio, care l-a îngrijit ca o adevărată mamă timp de zece ani. Și-a pierdut și tatăl în anul 1916, decedat pe front, pe când copilul Ilie avea trei ani.

Orfan în frageda sa pruncie de ambii părinți, avea tată pe Dumnezeu în cer și mamă pe smerita sa bunică, Maria, văduvă, care l-a crescut și ocrotit cu dragostea ei până la vârsta de zece ani, când, în 1923, aceasta a trecut în eternitate, după care copilul este luat în familia unchiului Alecu Iacob care avea șase copii.

Este, fără îndoială, tulburătoare grija și strădania bunicii de a suplini lipsa mângăierii părintești, mărturiile păstrate de la bătrânii din satul natal fiind cutremurătoare. Potrivit acestora, bunica își ducea zilnic nepoțelul să i-l alăpteze mamele tinere din apropiere și stătea de veghe lângă el ziua și noaptea până ce copilul a început să vorbească. Vara, când pleca la lucrul câmpului, punea copilul într-o traistă încât numai capul i se vedea, îl așeza în spate, își făcea cruce și, cu lacrimi în ochi și cu rugăciunea pe buze, se ducea la muncă. Acolo îl adăpostea la umbra unui copac până la apusul soarelui, după care îl punea în traistă și îl ducea acasă. După ce îl hrănea, îl așeza lângă sfintele icoane, iar ea se ostenea cu rugăciuni și metanii până noapte târziu.

Fiind dezghețat la minte, copilul învață bine la școală, aducându-i mare bucurie bunicii. Mai târziu, bătrâna îl învăța pe de rost sfintele rugăciuni, îl ducea permanent la biserică, punându-l să citescă Psaltirea sau Patimile Domnului pentru că ea nu știa carte, timp în care plângea și făcea metanii.

Între anii 1926 – 1932, tânărul Ilie Iacob urmează gimnaziul la Cozmești – Cernăuți. După terminarea liceului, la vârsta de 20 de ani, datorită rezultatelor apreciabile la învățătură, este îndemnat de rude și prieteni să se îndrepte spre teologie și să devină preot, dar conștiința și cugetul îl îmboldeau spre mănăstire.

Silința copilului Ilie pentru învățătură îl convinge pe unchiul lui să-l lase să urmeze mai departe gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” (1924-1928) din Lipcani-Hotin și liceul „Dimitrie Cantemir” din Cozmeni-Cernăuți (1928-1932), al cărui examen de bacalaureat îl absolvă printre primii. Anii de liceu au fost ani de renunțări și lipsuri. Neavând cu ce să-și cumpere cărțile necesare studiului, tânărul Ilie este nevoit să le împrumute de la dascălii săi și să le citească peste noapte ca să le poată înapoia a doua zi. La recomandarea directorului liceului, primește să mediteze copilul unui boier care în schimbul ajutorului primit, se oferă să-i acopere cheltuielile școlare. Vacanțele erau tot răstimpuri de jertfă și renunțare în care Ilie îl ajuta pe unchiul Alecu la câmp și treburile gospodăriei. Preotul Gheorghe Lazăr, consătean și coleg de liceu al Sf. Ioan Iacob își amintește: „Era un mare admirator al naturii și frumosului. Nu-i plăcea să piardă timpul în discuții cu tinerii iubitori de glume, de povestiri nerușinate și jocuri de tot felul. În timpul liber, mai degrabă își lua o carte de literatură sau studia într-un domeniu, stând retras într-un loc preferat din livada părintească sau în câmp. Se recrea ascultând cântecul păsărilor sau admirând cerul înstelat în timpul nopții”. Dornic să micșoreze distanța care îl despărțea de Dumnezeu și să răspundă chemării lăuntrice de a îmbrățișa viața monahală printr-o lepădare totală de pământescul vieții efemere, tânărul Ilie, după ce își susține bacalaureatul, se adâncește în rugăciune și se împotrivește îndemnurilor de a urma Facultatea de Teologie din Cernăuți, preferând să muncească un an de zile pe moșia boierului din Cozmeni, în așteptarea încredințării divine cu privire la calea pe care trebuia să o apuce spre a-I urma lui Hristos.

În vara anului 1933, într-o zi de duminică pe când tinerii din sat se adunau la o nuntă, Ilie s-a închinat cu lacrimi în biserica din Crăiniceni, și-a sărutat crucile părinților din cimitirul satului și, luându-și rămas bun ce la cei apropiați, a plecat și a intrat ca viețuitor în obștea Mănăstirii Neamț. Trei ani a făcut ucenicie rasoforul Ilie pe lângă părintele Iov Burlacu, silindu-se să-i urmeze viața aspră, postul, tăcerea, smerenia, sărăcia și neîncetata rugăciune. A pus rânduială la biblioteca mănăstirii și a citit multe din învățăturile Sfinților Părinți, dând sfaturi bune fraților tineri, încât toți îi apreciau înțelepciunea și osteneala, fiind foarte iubit de întreaga obște a marii lavre. Văzând starețul și duhovnicii râvna sa, la 8 aprilie 1936, în Miercurea Mare a Sfintelor Patimi, rasoforul Ilie Iacob a fost tuns în monahism, împreună cu alți zece frați, primind numele de Ioan.

Peregrinarea Sf. Ioan pe la mănăstirile Turnu, Stânișoara, Cozia, Bistrița și Frăsinei, pe la peșterile și chiliile din jur nu este decât urmarea dorului de liniștea pustiei care începe să-i pârjolească tot mai dureros tainițele sufletului. Impresionat de frumusețea și tihna plaiurilor care înconjurau Mănăstirea Turnu și de străvechile tradiții de viață sihăstrească ale locului, rămâne aici vreme de un an, ajutând la refacerea bisericii distrusă de un incendiu. Fostul stareț al Mănăstirii Turnu, părintele Calist Bobu, ni-l descrie astfel: „Era foarte cuvios. Nu lipsea de la slujbele bisericii ziua și noaptea și făcea cu drag orice ascultare, orice lucru i se cerea. Eu îl respectam ca pe un om de omenie, de nădejde… Mi-a părut rău după el și m-am rușinat că a plecat un astfel de om de la mine”.

Stăpânit de o dragoste nețărmurită pentru Hristos și viața pusticească de la Ierusalim, a cerut iertare și binecuvântare de la starețul mănăstirii și de la ceilalți membri ai obștei monahale și, împreună cu alți doi călugări din marea lavră, a plecat în Țara Sfântă, în luna noiembrie a aceluiași an, 1936. Primul popas a însemnat închinarea pe Golgota și sărutarea Sfântului Mormânt. Apoi, a străbătut toată Țara Sfântă, pășind pe urmele lui Iisus Hristos și a sfinților săi ocrotitori Ilie Tesviteanul și Ioan Botezătorul.

După ce s-a nevoit mai întâi singur într-o peșteră din pustiul Iordanului, s-a retras în obștea Mănăstirii Sfântului Sava de pe Valea Cedrilor, lângă Betlehem, unde mai erau alți câțiva sihaștri români. În cadrul obștei mănăstirii avea ascultarea de bibliotecar și infirmier. Noaptea, lua parte la serviciul religios din biserică, se ruga în chilie și se ocupa de biblioteca așezământului monastic, iar ziua, era infirmier și îngrijitor de bolnavi la bolnița din incintă. Cerceta pe călugării și sihaștrii bolnavi, le ducea mâncare, spăla rănile victimelor de război aduse aici de pe front și îi alina pe răniți cu dragoste, rugându-se neîntrerupt.

La sfatul arhimandritului Victorin Ursache, superiorul Căminului românesc de la Ierusalim, Cuviosul Ioan Iacob, la 14 septembrie 1947, a fost hirotonit preot în Biserica Sfântului Mormânt de către Mitropolitul Irinarh. Apoi, a stat egumen, timp de cinci ani, la Schitul Sfântul Ioan Botezătorul de lângă râul Iordan, înființat de Patriarhia Română, adăugând aici noi osteneli pusticești.

În toamna anului 1952, starețul Ioan s-a retras în pustiul Hozeva, aproape de Ierihon, în apropierea Mănăstirii Sfântul Gheorghe Hozevitul, împreună cu ucenicul său, monahul Ioanichie. A stat câteva luni în obște, iar apoi s-a așezat în peștera Sfânta Ana de pe valea pârâului Horat, unde erau și alți sihaștri, pentru a-și trăi ultimii ani ai vieții în continuă și deplină rugăciune.

La 5 august 1960, când avea doar 47 de ani, Cuviosul Ioan Iacob a trecut în veșnicie și a fost înmormântat în aceeași peșteră de egumenul Mănăstirii Sfântul Gheorghe, arhimandritul Amfilohie. Se spune că, după 20 de ani, la 8 august 1980, trupul său a fost găsit întreg, nealterat de timp și răspândind o bună mireasmă. La 15 august 1980, același egumen i-a pregătit o raclă sculptată în lemn de chiparos, l-a așezat în ea și l-a dus în procesiune împreună cu câțiva arhierei de la Patriarhia Ortodoxă din Ierusalim și cu mii de pelerini care au venit la praznicul Adormirii Maicii Domnului la Mănăstirea Sfântul Gheorghe Hozevitul din apropiere, depunându-i moaștele, cu binecuvântarea Patriarhului Benedict al Ierusalimului, în biserica mănăstirii unde se păstraeză și astăzi. Cuviosul Ioan Iacob este cinstit de toți ortodocșii, dar, mai ales de cei din România, Grecia, Cipru și Țara Sfântă, numeroși pelerini ducându-se să se închine la moaștele sale. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a trecut în rândul sfinților, canonizându-l la data de 20 iunie 1992 sub numele de „Sfântul Ioan Iacob de la Neamț” și fixându-i-se zi de prăznuire 5 august, ziua mutării sale la cele veșnice.

Scrierile Cuviosului Ioan Iacob aparțin literaturii noastre creștine, ocupând un loc aparte. Este știut că au scris admirabile poezii creștine Mihai Eminescu, George Coșbuc, Octavian Goga ș.a., dar ce se impune remarcat este că niciunul dintre predescesori nu și-a dedicat întreaga operă ideilor creştine, așa cum a făcut sihastrul Ioan.

Cele două volume ale sale „Hrană duhovnicească”, subintitulate „Carte cu cele mai minunate și mai umilicioase cugetări care sue pe om cu sufletul la cer” (Ierusalim, 1968) și „Carte cu vedenii înfricoșate și scrieri prea minunate care ajută sufletului să scape de la moarte” (Ierusalim, 1970), ambele tipărite postum de prietenul său , monahul Ioanichie, ne descoperă nu numai o puternică personalitate monastică, ci și un iscusit mânuitor al condeiului trădând o convingere lăuntrică incontestabilă privind valoarea terapiei spirituale, lucru relevat atât de versurile sale originale, cât și de traducerile riguroase din literatura patristică.

Expresie a nenumăratelor stări sufletești pe care oricare om le trăiește, opera sa, plămădită în limbajul „hranei”, se prezintă ca o rugăciune caldă și psalm de laudă înălțat lui Dumnezeu izvorât din graiul tainic al inimii sale. Inspirate din poezia tradițională românească, îndeosebi din cea populară, creația sa poetică, inclusă în prima dintre cele două cărți, exprimă fără echivoc că preocuparea fundamentală a pustnicului Ioan, asemenea Sfinților Părinți, este problematica credinței, aceasta constituind un suport moral de prim ordin care îi asigura echilibrarea traiului său extrem de aspru și îndepărtarea sentimentului singurătății. Versurile sale lasă să răzbată toate suspinele sufletului său, dar și dragostea adâncă pentru viața curată, natura înconjurătoare și semenii săi.

Desigur, opera ieroschimonahului Ioan Iacob face parte din literatura călugărească, cea care se adresează în special spiritelor mai rafinate. Nu trebuie uitat însă că strălucirea de odinioară a literaturii patristice căreia cultura și spiritualitatea europeană îi datoreaza tot ce are mai sublim, a fost în cea mai mare parte opera celei mai alese elite monahale. În fine, este de necontestat că creația sa literară a îmbogățit literatura noastră cu o operă de spiritualitate ortodoxă de excepție în care se simte vibrația profundă a sufletului românesc.