Unde au dispărut liberalii onești?

„Critical race theory“ este o nebunie periculoasă, dar în zilele noastre doar conservatorii sunt dispuși să o critice.

Iată întrebarea fără răspuns a lui Jason L. Riley, de la Wall Street Journal. Articolul lui recent ne lămurește cum stau de fapt lucrurile cu Critical Race Theory.

Stanley Crouch, criticul cultural care a murit luna trecută la 74 de ani, era genul de om care spunea lucrurilor pe nume.

În anii ’80 și ’90, când scria pentru publicații precum Village Voice și The New Republic, era uneori denumit „conservator de culoare“, etichetă aplicată oricărei persoane de culoare care se abătea de la ortodoxia drepturilor civile. Crouch era liberal, dar categoric nu era doctrinar, iar elitele intelectuale de culoare erau de multe ori umilite în scrierile lui.

Crouch a considerat că activiștii black power din anii 1960 nu au făcut altceva decât să „transforme America albă în Big Daddy și mișcarea Negro într-un adolescent nesuferit și bosumflat care cere cheile mașinii“. El a observat că „Afrocentrismul este și el una dintre mișcările ingenioase, dar în esență simple, care au apărut în ultimii douăzeci și cinci de ani“ și „are puțin de oferit ca substanță intelectuală“. Eseul său despre Derrick Bell (1930-2011), un savant de culoare care a popularizat Critical Race Theory în anii 1980, a fost intitulat „Dumb Bell Blues“.

„Bell este un profesor de drept și jurist, a cărui lucrări sunt fie lăudate în public, fie clasate ca mediocre în privat, după cum dictează contextul, mai exact dacă situația impune adoptarea unei anume atitudini sau mediul e suficient de sigur pentru a permite onestității să ia forma invizibilă a cuvintelor rostite în privat“, nota Crouch. „Reputația lui Bell a fost construită pe tânguirile despre presupusa inevitabilitate a rasismului. Potrivit acestuia, americanii de culoare nu vor avea niciodată o șansă corectă, deoarece tatuajul rasist de pe sensibilitatea albilor este imposibil de înlăturat.“

Critical race theory atribuie inegalitatea socială structurilor de putere rasiste. Ea  postulează că problemele din cadrul comunității de culoare sunt în întregime vina albilor și este responsabilitatea lor de a le rezolva. Acest curent de  gândire a crescut în popularitate în ultimul deceniu prin scrierile lui Ta-Nehisi Coates, Michelle Alexander, Robin DiAngelo și Ibram X. Kendi. Jargonul său – „privilegiul de a fi alb“, „rasism sistemic“, „părtinire inconștientă“ – a intrat în vorbirea populară. A trecut dincolo de campusurile universitare și a intrat în școlile noastre elementare prin intermediul Nikolei Hannah-Jones și „1619 Project“ al New York Times. A ajuns la locurile de muncă prin cursurile de „diversitate“ și „sensibilitate rasială“.

Luna trecută, președintele Trump a emis un ordin executiv care interzice guvernului federal și contractanților săi să țină seminarii despre diversitate bazate pe Critical Race Theory, teorie care a devenit și mai răspândită de la moartea lui George Floyd,  în mai. Din perspectiva lui Russ Vought, care conduce Office of Management and Budget, agențiile guvernamentale au cheltuit milioane de dolari din banii contribuabililor pentru programe de „instruire“ care includ dogme anti-americane, dezbinătoare rasial. Angajații trebuiau să participe la sesiuni „în care li se spune practic toți oamenii de culoare albă contribuie la rasism“ sau unde li se cere să admită că beneficiază de pe urma rasismului.“

Mulți oameni află acum pentru prima dată că guvernul plătea „consultanți în diversitate“ pentru a-i învăța pe angajați că SUA sunt inerent rasiste. Dar ceea ce a mai ieșit de asemenea la iveală este diminuarea numărului de oameni gen Stanley Crouches în mișcarea politică de stânga, care să fie dispuși să-i critice pe acei Derrick Bell de astăzi. Progresiștii au reușit să propulseze în masă o școală de gândire care altădată era  retrogradată la marginea de jos a academiei. Nu lipsesc conservatorii dispuși să riposteze la aceste prostii dăunătoare, dar unde au dispărut liberalii onești?

În 1989, Randall Kennedy, un profesor de culoare de la Harvard Law School, a publicat un articol-comentariu devastator pe subiectul „slăbiciunile empirice și retorica exagerată“ a adepților Critical Race Theory. El a menționat, de asemenea, „utilizarea strategică a acuzațiilor de prejudecată“. Spre final, dl. Kennedy a dezvăluit cum colegii de culoare, care văzuseră ciorne anterioare ale articolului, i-au solicitat să nu-l publice. Se temeau că le-ar putea submina argumentele despre preferințele rasiale în angajare. Domnul Kennedy le-a sugerat să vină cu argumente mai bune.

Elitele liberale de culoare susțin că vorbesc în numele oamenilor de culoare obișnuiți, dar în realitate se reprezintă doar pe ei înșiși. Alegerea tipului de școală și controlul infracțiunilor sunt două exemple evidente. Oamenii de culoare preferă școlile charter și sporirea forțelor de ordine în cartierele lor, în timp ce liderii drepturilor civile solicită moratorii pentru școlile charter și reducerea finanțării pentru poliție. Nici acest decalaj nu este un fenomen nou. În 1993, un sondaj Gallup a constatat că 75% dintre respondenții de culoare doreau mai mulți polițiști pe stradă; 82% au declarat că sistemul de justiție penală nu îi tratează pe infractori suficient de aspru; iar 68% au susținut construirea mai multor închisori, astfel încât să poată fi pronunțate sentințe mai lungi.

Promovarea „supremației albe“ sau „rasismului sistemic“ ca explicație generală a discrepanțelor rasiale este un joc de salon pentru oamenii de culoare mai înstăriți, care își pot permite să joace jocuri. Ajută activiștii să strângă bani și pe intelectuali să-și asigure posturi călduțe în academie, dar nu face nimic pentru a ajuta clasa de jos a comunității de culoare, care este interesată mai mult de siguranța cartierelor lor și de școli mai bune pentru copii, decât în a-i face pe oamenii albi să se simtă vinovați.

Tribuna.US