112 ani de la un moment istoric pentru omenire: Primul zbor al lui Aurel Vlaicu cu un aparat proiectat și construit de el

Zborul, a fost şi a rămas, unul din cele mai arzătoare vise pe care le-a avut omul încă din cele mai vechi timpuri. Această năzuinţă de a se avânta spre înalt, spre necunoscut şi-a găsit de-a lungul existenţei omenirii, o vie reflectare în mituri şi legende. Cea mai cunoscută legendă, este cea a lui Icar, simbol al eroismului şi jertfelor omului pentru înfăptuirea zborului. Un text al Muzeului Național al Aviației Române. 

Desele demonstraţii făcute de inginerul român Aurel Vlaicu cu aeroplanele sale l-a făcut să intre în mentalul colectiv, ca un Icar pe cerul românesc. De la primul avion construit la Arsenalul Armatei, la avioanele moderne din dotarea Forţelor Aeriene Române,  a fost un drum lung, plin de sacrificii, care a evidenţiat şi mai mult capacitatea şi capabilitatea acestei arme de elită – Aviaţia, cu tot ce presupune ea.

Un reper fundamental în apariţia şi dezvoltarea aeronauticii în România l-a avut zborul efectuat de inginerului Aurel Vlaicu la 17 iunie 1910. Este evenimentul care marchează trecerea de la perioada idelor teoretice la cea a cuceriri cerului albastru.  De aceea mai târziu  în anul 1964, Ziua Aviaţiei  a fost schimbată cu data de 17 unie, când se aniversa primul zbor al lui Aurel Vlaicu cu un aparat proiectat şi construit de el.

Având posibilităţi materiale reduse şi neputând face faţă necesităţilor impuse de construirea unui aparat de zbor, Vlaicu sfătuit de Octavian Goga vine în Regat la Bucureşti, în data de 10 octombrie 1909. Pe 2 noiembrie 1909, este angajat ca inginer diurnist în cadrul Arsenalului Armatei din Dealul Spirii, cu un salariu de 300 de lei. Deasemenea îi este pus la dispoziţie un atelier cu tot necesarul pentru construirea avionului său. Este comandat la Paris un motor rotativ tip Gnôme de 50 de CP, care ajunge însă cu întârziere în ţară, din această cauză avionul fiind gata abia la începutul verii anului următor. După terminarea construirii avionului, Vlaicu a început verificare şi rulajele precum şi iniţierea în tainele pilotajului, pe Câmpul de la Cotroceni. După mai multe încercări nereuşite în data de 17 iunie 1910, în urma unui rulaj de câţiva metri avionul A. Vlaicu No. 1, pilotat de constructorul său, a reuşit să decoleze şi a zburat circa 50 de metri la o înălţime de 3-4 metri, după care a aterizat uşor. Visul lui Vlaicu se împlinise, aparatul imaginat de el reuşind să se desprindă de pământ şi să zboare. Datorită acestei realizări, România este a treia ţară din lume, după Statele Unite şi Franţa, pe teritoriul căreia s-a zburat cu un aeroplan original, inventat, construit şi pilotat de unul dintre fii ţării respective.

Despre acest zbor, Vlaicu afirma mai târziu în presa vremii: ,,Bucuria cea mai mare am simţit-o când am zburat pentru prima oară la Cotroceni. Nu m-am ridicat atunci mai mult de patru metri. Cu toate acestea nici Alpii nu mi-i închipuiam mai înalţi decât înălţimea la care mă ridicasem eu. FiIndcă patru metri erau atunci pentru mine un record formidabil, un record care îmi consacra maşina. Zburasem  şi aceasta era principalul. Mă menţinusem singur în aer”.

Realizările lui Aurel Vlaicu din 1910 a demonstrat că aviaţia poate fi un avantaj pe câmpul de luptă. De aceea în anii următori, se vor face alţi paşi către înfiinţarea acestei arme de tip nou, vor apărea primii piloţi din rândul militarilor şi se va înfiinţa prima şcoală de zbor a armatei.

Date tehnice: Aeroplanul “Vlaicu No.1″construit de inginerul Aurel Vlaicu, a fost realizat la Arsenalul Armatei din Bucureşti, cu sprijinul Ministerului de Război. Era un monoplan, cu un motor rotativ de 50 CP, care punea în funcţiune două elice. Avea o construcţie remarcabilă prin simplitatea şi rezistenţa lui. Un tub de aluminiu lung de 10 metri, susţinea toate elementele principale ale aeroplanului dispuse din faţă spre spate astfel: cârma de urcare şi coborâre (profundorul), direcţia dublă, elicea tractivă, aripile, elicea propulsivă şi suprafeţele fixe care formau ampenajul fix al avionului.

Cârma de urcare şi coborâre era fixată într-o articulaţie mobilă la capătul anterior al tubului. Era formată dintr-un cadru de frasin, curbat şi îmbrăcat cu pânză cauciucată. Înapoia cârmei de înălţime, pe tubul central era montată articulat cârma de direcţie, compusă din două suprafeţe paralele, de formă circulară.

Aripile sau planurile purtătoare de formă parabolică, erau fixate pe lonjeronul central la o depărtare de patru metri  de cârma de înălţime.

Motorul cu care era echipat aeroplanul, era un Gnôme-Omega cu şapte cilindri în stea răcit cu aer, care dezvolta o putere de 50 C.P. la un turaj de 1200 de ture pe minut.  Punea în funcţiune două elice coaxiale şi contrarotative de concepţie şi construcţie proprie, care aveau 600 de rotaţii pe minut.

Trenul de aterizare avea în partea anterioară două roţi independente cu pneuri şi amortizoare confecţionate din rondele de cauciuc. În spate era dispusă o roată mai mică, fixată de nacelă printr-o furcă cu arcuri spiralate din oţel.

,,Dispozitivul de cârmuire” era alcătuit dintr-un volan, prin rotirea căruia se obţinea ridicarea sau coborârea cârmei de înălţime, iar prin deplasarea laterală se acţiona cârma de direcţie în sensul respectiv. De remarcat este faptul că acest sistem de conducere permitea menţinerea cârmei cu o singură mână.

Aeroplanului”Vlaicu No.1” avea o anvergură de 10 metri, lungimea era de 12 metri, înălţimea de 4,22 metri, suprafaţa portantă totală era de 25 metri pătraţi iar greutatea totală de 300 kg.

Despre  Aurel Vlaicu, contemporaneitatea afirma:

,,Vlaicu e primul sol al unui vis milenar. Întâiul  soldat căzut pe câmpul de bătaie, cel dintâi sânge vărsat pentru trecerea Carpaţilor”, sublinia Octavian Goga.

În ziarul vienez ,,Neue Freie Presse“ puteau fi citite următoarele rânduri despre Aurel Vlaicu: ,,Minunate şi curajoase zboruri a executat românul Aurel Vlaicu, pe un aeroplan original, construit chiar de zburător, cu două elici, între care şade aviatorul. De câte ori se răsucea (vira) maşina aceasta în loc, de părea că vine peste cap, lumea răsplătea pe roman cu ovaţii furtunoase, aclamându-l cu entuziasm de neîncipuit”.

Nicolae Iorga scria şi el despre Vlaicu: ,,Se uită bărbaţi politici, se uită scriitori de renume, pe el însă nu-l vom uita. Oricând îndrăzneala omenească va smulge aiurea succese strălucite naturii învinse, nu vom privi cu invidie pe acel învingător, ci vom zice cu mîndrie: şi noi am avut pe Vlaicu”.