9 Octombrie – Ziua Holocaustului românesc

9 Octombrie – Ziua Holocaustului românesc

Astăzi este ziua în care ne amintim că noi, ca națiune, avem mâinile istoriei pătate cu sânge evreiesc! În manualele de istorie pe care le-am avut la școală nu am găsit nimic legat de contribuția noastră la Holocaust! Realitatea a fost una crudă, nemiloasă, crime comise cu sadism…. de noi… românii pașnici și primitori!

Un text de David Goran pentru Edictum Dei

Numărul evreilor români și al evreilor din teritoriile aflate sub administrație românească, uciși în timpul Holocaustului, nu a putut fi stabilit cu precizie absolută. Concluzia Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului din România în acest sens este că, în timpul Holocaustului, în România și în teritoriile aflate sub controlul său au fost uciși sau au murit între 280.000 și 380.000 de evrei români și ucraineni. (Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România,  http://www.inshr-ew.ro/). Cu excepția Germaniei, nici o altă țară nu a avut o participare atât de masivă la masacrarea evreilor. (Raul Hilberg, specialist în Holocaust, SUA). Hitler însuși a fost impresionat de contribuția lui Antonescu la eradicarea evreilor: „Cu privire la problema evreiască se poate verifica astăzi că un om ca Antonescu a procedat într-un mod mai radical decât am făcut-o noi până în prezent” (Carol Iancu, Shoah în România: Evreii în timpul regimului Antonescu).

De la finele lunii iunie 1940 până în mai 1941 peste 600 de evrei au fost uciși în România: 450 dintre ei în evenimentele din vara lui 1940, în Dorohoi și Galați. Legionarii au ucis 136 de evrei în București și Ploiești. Aceste victime nu au fost rezultatul unui plan sistematic sau centralizat. Între 29 iunie – 6 iulie 1941 a avut loc pogromul de la Iași, al cărui număr de victime nu poate fi cunoscut cu exactitate, dar un raport SSI, datat din 23 iulie 1943, întocmit pe baza listelor cu morți din sinagogile din Iași, menționează un număr de 13.266 de victime. Potrivit unor martori, pe 28 iunie, pe zidurile caselor erau lipite afișe cu text instigator la pogrom: „Români! Cu fiecare jidan ucis ați ucis un comunist. A sosit momentul răzbunării” (Radu Ioanid,  Holocaustul în România: distrugerea evreilor și romilor sub regimul Antonescu 1940-1944). În masacrul de la Odessa, trupele române au ucis 25.000 de evrei, între 22-24 octombrie 1941.

Putem menționa o parte din lagărele administrate de România în Transnistria. În partea de sud a Bugului amintim lagărele de la Bogdanovka, Acmecetka, Dumanovka, Berezovka; iar în partea de nord a Transnistriei, lagărele de la Moghilov-Podolsk, Tulcino, Iampol, Șargorod, Jmerinka. Lagărul de la Bogdanovka a fost înființat de autoritățile române, la sfârșitul lui 1941, având 52.000 de evrei din Odessa și 7.000 din Basarabia. Sub pretextul unei epidemii de tifos, pe 21 decembrie 1941, Antonescu a ordonat declanșarea unui masacru în urma căruia au fost arși de vii în niște grajduri și hambare, aproximativ 5.000 de evrei bolnavi. Alți 48.000 de evrei au fost uciși cu arme de foc și grenade de mână, în același lagăr între 21 decembrie 1941 – 8 ianuarie 1942. Improvizat într-o crescătorie de porci abandonată, lagărul de la Acmecetka a fost destinația a mii de evrei între 1942-1943, mai ales a celor inapți de muncă: bătrâni, invalizi, copii. Acoperișurile grajdurilor erau de paie, expuse vântului și frigului. Majoritatea au murit de foame și boli. Se estimează că un număr de 8.000 de evrei au murit în acest lagăr.

De ce e necesară o astfel de comemorare? Ce ar trebui să facem acum, ca popor, față de aceste crime odioase? Comemorarea ne ajută să ne recunoaștem vina, să ne-o asumăm și chiar să o proclamăm copiilor noștri. Antisemitismul nu a cunoscut limite ale intelectului sau granițe confesionale. Dimpotrivă, excluderea evreilor din societatea românească a avut susținători intelectuali și spirituali precum Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica. Înainte de Antonescu, Octavian Goga a inițiat ca prim ministru decrete-legi ce vor răpi cetățenia și alte drepturi a zeci de mii de evrei. Ioan Slavici îi caracteriza ca fiind o „boală” de care nu poți să scapi și sugera expulzarea lor: „ne rămâne doar, ca la un semn să închidem granițele, să-i sugrumăm, să-i aruncăm în Dunăre până la cel din urmă ca să nu mai rămână nici sămânță din ei” (Soll și Haben- Debit și Credit: Chestiunea Ovreilor din România). Chiar și patriarhul Miron Cristea s-a pronunțat pentru îndepărtarea lor din România: „Îți vine să plângi de milă bietului popor român, căruia evreul îi stoarce și măduva din oase. A nu reacționa împotriva evreilor, înseamnă a ne duce de vii la pieire… A ne apăra e o datorie națională și patriotică, iar nu anti-semitism…” (Paul A. Shapiro, „Faith, Murder, Resurrection: The Iron Guard and the Romanian Ortodox Church”). Și în tradiția protestantă se cunosc suficiente personalități antisemite, chiar în inima Reformei: Martin Luther, Balthasar Hubmaier și alții.

Îmi amintesc de o carte scurtă, dar fascinantă scrisă de Simon Wiesenthal (The Sunflower: On the Possibilities and Limits of Forgiveness). Simon, un arhitect evreu ajunge într-un lagăr nazist. Este adus în faţa unui soldat SS, Karl, de doar 21 de ani, aflat pe patul de moarte. Karl nu poate muri pentru că are un coşmar. Îi mărturiseşte lui Simon că a participat la un masacru în Ucraina: vreo 200 de evrei, inclusiv copii şi mame îngrămădiţi într-o clădire pe care au incendiat-o: „La etajul doi prin geam am văzut un bărbat care avea în braţe un copil… hainele lor erau deschise la culoare. Lângă el o femeie, cu siguranţă soţia lui. Cu mâna rămasă liberă el a acoperit ochii copilului şi apoi s-a aruncat în stradă. La câteva secunde acelaşi gest l-a făcut şi soţia lui. Soldaţii au mitraliat pe toţi care s-au aruncat de la ferestre. Nu pot uita faţa acelui copil… era cu părul şi ochii negri…. Îi văd în faţa ochilor mei, îmi fac cu mâna… Tu eşti evreu, vreau să-mi cer iertare. Mă poţi ierta? Vreau să mor în pace, aceasta e mărturisirea mea…”.

Fără să scoată un cuvânt, Simon a ieşit din cameră. A fost văzut de Karl ca un reprezentant, un simbol al altor evrei. El a afirmat că nu poţi acorda iertarea, dacă nu tu ai fost victima. Finalul cărţii e provocator: „Acum că ai citit acest episod trist şi tragic al vieţii mele, ai putea mental să te pui în locul meu şi să-ţi pui această întrebare: Cum ar fi trebuit să procedez?”. Cartea surprinde faptul că nimeni nu poate în mod reprezentativ să acorde iertare! Dar… până şi Simon e urmărit mai apoi de imaginea soldatului care imploră iertare…

Şi totuşi, putem și noi ca nație să ne cerem iertare evreilor, prin cei care reprezintă statul român în fața celor ce reprezintă statul evreu. Și Cristos ne-a reprezentat pe noi în faţa Tatălui şi putem prin El să fim iertaţi. Există o iertare substitutivă!

Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0