Alexander Vraciu, un erou american de origine română devenit legendă

Apreciat ca un veritabil erou american al celui de-al Doilea Război Mondial, Alexander Vraciu a scris impresionante file de istorie pentru Statele Unite ale Americii. Povestea de viață a celebrului as al US Navy, care s-a bucurat de o mare prețuire în America, este extrem de puțin cunoscută în România, în pofida originii sale românești. Incontestabil, reperele sale biografice și a remarcabilele lui fapte de arme merită cu prisosință evocate.

Copilăria, adolescența, educația

Fiu al unor imigranți români, o familie de ardeleni stabiliți în estul orașului Chicago, o arie geografică în care trăia între anii 1900-1950 o mare comunitate de români, în zona Indiana, Alexander Vraciu s-a născut pe 2 noiembrie 1918 în East Chicago, IN.

Tatăl său, Alexandru Vraciu, era originar din Poiana Sibiului, iar mama sa Maria Vraciu (născută Tincu), era de loc din Sebeș-Alba.

A copilărit la bunicii săi din România.

După anii petrecuți în Ardeal, a revenit în Statele Unite și s-a înscris la cursurile colegiului „DePauw University”, din Greencastle, Indiana, o universitate particulară străveche, fondată în 1837, instituție care a dat Americii mulți senatori și congresmeni, chiar și un viitor câștigător al Premiului Nobel pentru medicină.

Alexander și-ar fi dorit o carieră umanistă, însă amenințarea războiului se întinsese deja și asupra Americii, iar Universitatea DePauw a fost inclusă printre instituțiile de învățământ superior care să susțină Marina Americană a SUA, organizându-se diferite cursuri de pregătire cu specific militar pentru diferite poziții combatante.

Atras de arma în care va excela (pilot de vânătoare pe un portavion), se înscrie bucuros la cursurile militare în penultimul an universitar. În anii studenției, întors la malul lacului Michigan, putea fi surprins pregătit să își ia locul la bordul portavionului de antrenament USS Wolverine.

Având în vedere dimensiunile Americii, trebuie să adăugăm că ideea construirii unui portavion într-un lac nu este deloc o glumă, lacul Michigan fiind de 5 ori mai mare decât Marea Marmara și lung de aproximativ 500 km, comunicând cu alte 4 lacuri de dimensiuni apropiate. Vraciu a absolvit universitatea în anul 1941.

Înrolarea ca pilot și repartizarea la escadrila aflată sub comanda primului as al Marinei SUA, Edward „Butch” O’Hare

După absolvirea universității, Vraciu s-a înrolat ca pilot în Marina Militară a Statelor Unite, în cadrul acelei clase de piloți care deservesc aparate de bord dislocate pe portavioane. Un an mai târziu, în primăvara anului 1942, a fost mobilizat. În timpul antrenamentelor, Alexander află de la radio că Pearl Harbor a fost atacat. Jură răzbunare și termină printre primii cursurile de pilotaj în august 1942. Deși se antrenase pe F4F „Hellcat”, aspirantul Alexander – care va deveni sublocotenent în martie 1943 – va intra în război pe un aparat superior, Grumman F6F „Hellcat”, mai rapid cu 90 km/h decât „Zeke”, faimoasele „Zero”- uri japoneze, și cu 200 km/h decât „Betty”, periculoasele bombardierele în picaj cu care japonezii atacau portavioanele și aerodroamele.

„Era așa de confortabil, de parcă ai fi stat în poala mamei”, „Îl iubesc atât de mult, încât dacă ar și găti, l-aș lua de soție” – ar fi spus doi piloți după primele zboruri operaționale pe aceste avioane.

La sfârșitul lunii martie 1943, Vraciu a fost repartizat la Escadrila de avioane de vânătoare VF-6, aflată sub comanda lt. comandor Edward „Butch” O’Hare, ilustru aviator naval irlandez-american, care la 20 februarie 1942 a devenit primul as al Marinei Militare a SUA și primul care a primit în cel de-al Doilea Război Mondial „Medalia de Onoare” a Congresului SUA, înmânată de președintele Franklin D. Roosevelt.

În scurt timp, O’Hare l-a făcut pe Vraciu coechipierul său, instruindu-l, dându-i sfaturi valoroase și dezvăluindu-i prețioase subtilități ale luptelor aeriene.

Vraciu comenta, printre altele: „O’Hare îi învăța pe piloții escadrilei lucruri mărunte care mai târziu le salvau viețile. Un exemplu era ca înainte de a te angaja într-un atac cu foc de mitralieră să-ți răsucești bine capul jur-împrejur pentru a te asigura că nu ești urmărit de vreun avion de vânătoare inamic”.

A învățat de la O’Hare, de asemenea, „abordarea din zona superioară” aplicată atunci când ataca avioane de bombardament japoneze „Betty” pentru a se proteja de tunul de 20 mm mânuit de trăgătorul aflat în coada avionului.

Prima izbândă într-o luptă aeriană, urmată de însemnate succese

Istoricii militari care au studiat și aprofundat acea perioadă a aviației SUA, precizează că escadrila VF-6 a fost dislocată și a intrat în luptă de pe portavionul USS „Independence” în octombrie 1943. Alexander Vraciu a repurtat prima sa victorie aeriană la 10 octombrie 1943 într-o acțiune împotriva insulelor Wake. În acea misiune, el și O’Hare, aflați în două avioane diferite, au surprins o formațiune de avioane japoneze. O’Hare a coborât sub nori pentru a ataca un aparat Mitsubishi „Zero”, Vraciu pierzându-l din vizor, dar imediat a pornit în urmărirea unui alt avion de vânătoare „Zero “care zbura către Wake Islands, unde avionul japonez a și aterizat. Pornit în urmărirea sa, Vraciu a tras deasupra lui în aer și l-a distrus la sol. Apoi, a observat un bombardier japonez Mitsubishi G4M („Betty”) pe care, de asemenea, l-a doborât.

Ulterior, escadrila din care făcea parte Vraciu a fost transferată pe portavionul USS „Intrepid”, poreclit „Cel rău” datorită reputației sale de a aduce ghinion. Comandantul O’Hare, mentorul și prietenul lui, a căzut la datorie în noaptea de 26 noiembrie 1943, doborât de un pilot japonez, împrejurare care l-a îndârjit profund și a decis să răzbune moartea acestuia prin distrugerea a zece avioane de tipul celui care îi ucisese prietenul, o promisiune ambițioasă pe care el chiar a îndeplinit-o parțial. Începând de a doua zi, războiul pentru Alexander Vraciu nu mai era doar războiul țării sale, era deja și unul personal, în care trebuia răzbunată moartea prietenului și a mentorului său.

La scurt timp după dislocarea sa pe USS „Intrepid”, Alexander Vraciu a început să-și demonstreze cu adevărat calitățile de „vânător”. Astfel, el a început să doboare mai multe avioane într-o singură zi: trei avioane de bombardament „Betty” la 29 ianuarie 1944 și patru avioane de vânătoare deasupra atolului Truk pe data de 17 februarie 1944.

Devenea astfel și a rămas până astăzi asul cu cele mai multe victorii al escadrilei VF-6.

În ciuda faptului că avea posibilitatea de a fi retras temporar din activitate, Vraciu a solicitat să fie trimis în luptă, astfel că a fost mutat împreună cu escadrila VF-16 pe USS „Lexington”.

Prin forța întâmplărilor, Vraciu începe să urmeze pașii lui O’Hare, motivație justificată de faptul că ajunsese un as și trebuia să intre într-o nouă escadrilă fiind dator să-i ofere acesteia toate cunoștințele sale tactice. Noua sa familie, escadrila 16, a fost desemnată să opereze de pe portavionul USS „Lexington”, un portavion nou din clasa Essex, care înlocuia vechiul USS „Lexington”, distrus de japonezi la 8 mai 1942 în bătălia din Marea Coralilor.

Merită expuse câteva comentarii privind cutuma rebotezării unei noi nave cu numele uneia care a luptat eroic și a fost scufundată. Bătrânul USS „Lexington”, cel care scăpase ca prin urechile acului de la atacul de la Pearl Harbor și ai cărui piloți scufundaseră 6 luni mai târziu portavionul japonez Shoho, fusese construit în Fore River Shipyard, Boston, Massachusets. La auzul tristei vești, muncitorii șantierului semnează o petiție în masă, cerând amiralității ca nava pe care tocmai o construiau și care urma să se numească USS „Cabot” să primească numele de USS „Lexington”. Așa cum Alexander jurase răzbunare, tot așa și muncitorii o doreau pe a lor. Toți erau determinați să-i facă să plătească pe atacatori. Toți formau o echipă formidabilă.

Odată ajuns pe noua USS „Lexington”, Alexander devine o adevărată maşină de ucis, „killing machine”, reușind în 3 zboruri deasupra insulelor Palau să distrugă la sol 13 avioane parcate și necamuflate pe aerodroamele japoneze.

Când a plecat la război, un unchi de-ai săi i-a promis solemn că îi va da 100 de dolari pentru fiecare avion inamic distrus. Alexander avea umorul să îl înștiințeze regulat despre datoria care tot creștea. Până la mijlocul lunii iunie, avea la activ 13 avioane inamice doborâte, la timpul respectiv acesta fiind recordul aviatorilor de pe nave.

După război, Vraciu a povestit că, odată venit pe portavionul USS „Lexington”, ajunsese să își aleagă adversarii pe care urma să-i doboare.

O uluitoare reușită: șase bombardiere japoneze doborâte în opt minute

Ziua care a marcat cel mai înalt moment de glorie ca pilot de vânătoare a fost 19 iunie 1944, în timpul Primei Bătălii din Marea Filipinelor, zi care a rămas cunoscută ca „Marea vânătoare de curcani din insulele Mariane”.

În acea zi, Vraciu a interceptat un grup de bombardiere japoneze în picaj și, în doar opt minute de luptă aeriană, a doborât șase dintre ele. La întoarcerea spre portavionul său, a fost atacat de antiaeriana prietenă, crezând că este un inamic. A luat legătura prin radio cu echipajul navei sale și i-a mustrat pentru greșeala lor.

A reușit să aterizeze în siguranță, fiind primit în urale. I-a fost luată o poză chiar în momentul în care a deschis carlinga, arătând numărul de avioane pe care le distrusese, devenind în timp și una din fotografiile emblematice ale războiului.

Mecanicii au descoperit un lucru neobișnuit. El a folosit doar 360 de gloanțe pentru a doborî șase avioane. Ținând cont că un „Hellcat” avea șase tunuri a câte 400, asta însemna că fiecare tun a tras o rafală de 10 gloanțe pe avion inamic, o precizie ieșită din comun, aproape imposibilă.

În următoarea zi, pe data de 20 iunie, la o zi după ce Vraciu a doborât cele șase avioane, amiralul Mitscher trimite peste 200 de avioane împotriva flotei japoneze, distrugând un portavion japonez, 40 de avioane si provocând pagube majore altor 5 nave.

Avioanele au fost lansate înspre seară împotriva unei ținte foarte îndepărtate, piloții având puțin combustibil pentru întoarcere. Mai mult, aceştia aveau de pătruns și prin negura nopții, ceea ce făcea aproape imposibilă aterizarea pe portavioane. Însă, riscurile asumate erau justificate, ținând cont că puteau neutraliza dintr-o singura lovitură flota japoneză. Operațiunea s-a numit “Misiune dincolo de întuneric”. Majoritatea piloților erau siguri că nu se vor mai întoarce, printre ei aflându-se și Vraciu. In timpul bătăliei, el și-a protejat bombardierele, distrugând un Zero si lovind încă unul.

La întoarcere, toate navele flotei americane și-au aprins farurile și au lansat proiectile de iluminare.

În timpul bătăliei propriu-zise, japonezii au doborât doar 20 de avioane americane, însă la întoarcere peste 80 au ratat aterizarea și au fost distruse. Vraciu nu s-a numărat printre aceștia. El a fost unul dintre puținii piloți căruia i-a reușit aterizarea.

În timp ce escorta o escadrilă de bombardiere americane pornite într-un raid asupra Primei Flote Aeriene Japoneze Kido Butai (Flota Mobilă), Vraciu și-a doborât cea de-a 19 victimă, victorie care i-a asigurat pentru următoarele patru luni, titlul de „As al Marinei SUA”.

Revenirea în Statele Unite

Alexander Vraciu a revenit în Statele Unite în august 1944. Devenit cel mai bun pilot din Pacific, cu cea de-a 19-a victorie în ziua de 20 iunie 1944, titlu pe care l-a păstrat încă 4 luni, și după încă o misiune de atac la sol, Alexander, alături de întreaga sa escadrilă, primește 30 de zile de permisie.

Ajuns la țărm, Alexander descoperă cu mirare că era deja vedetă. Fotografia sa era cunoscută de toți americanii.

Primirea se cuvine relatată

Primarul din East Chicago i-a cerut să întârzie un pic pentru a se putea pregăti. Alexander l-a înțeles și și-a vizitat unchiul parior, John Tincu, un unchi tot cu origini românești. Acesta s-a ținut de cuvânt și i-a înmânat 2.500 de dolari în bonuri de război pentru cele 19 avioane doborâte. „Bine că Marina SUA nu le ia în considerare pe cele distruse la sol!”, glumea unchiul, gândindu-se la cele 21 pe care Alexander le făcuse țăndări.

Întârzierea a fost de bun augur: 50 de mașini alcătuind într-o coloană oficială au defilat prin centrul orașului, ajungând la stadion, unde aproximativ 6.000 de oameni au ascultat timp de 3 ore discursuri. Alexander a primit 1.500 de dolari de la primarul orașului, a fost întâmpinat de garda de onoare a Legiunii Americane, a dat autografe și a fost plimbat ca o vedetă prin tot centrul East Chicago.

A primit, la scurt timp, însărcinarea să promoveze vânzarea de acțiuni de război în SUA pentru a sprijini efortul de război. În cursul acestei campanii, a cunoscut-o pe Kathryn Horn, cea care i-a devenit ulterior soție (s-au căsătorit, ulterior, cu un alai imens la Catedrala Catolică Saint Patrick) și alături de care a trăit până în 2003, anul în care ea a încetat din viață.

O aventură spectaculoasă

Bătălia din Marea Filipinelor (19-20 iunie 1944) a rămas în istorie ca „bătălia portavioanelor”, în luptă încleștându-se 12 portavioane americane și 9 japoneze, proporția de avioane decolate de pe punțile lor fiind 956 la 400, celor japoneze alăturându-li-se și alte 300 de avioane cu baza la sol. Bătălia a primit și porecla de „marea vânătoare de curcani”, dată fiind disproporția de pierderi: americanii au pierdut doar 123 de avioane, față de cele peste 600 pierdute de Imperiul Japonez. A fost ultima din cele 5 mari bătălii „portavion contra portavion” şi a durat doar două zile. Americanii nu au pierdut nicio navă – au avut doar un cuirasat avariat – însă japonezii au pierdut 3 portavioane, 2 petroliere și – ceea ce era imposibil de înlocuit – majoritatea piloților buni pe care îi mai avea.

În același an 1944, la finalul permisiei, Alexander s-a întors la datorie și, pe 14 decembrie, mitralia la sol, zburând pe avionul de vânătoare L6L „Hellcat” în escadrila VF-20, aerodromuri japoneze din Filipine. Din păcate, s-a întâlnit cu un tunar anti-aerian bun, care i-a avariat grav aparatul. Venise vremea să se salveze prin parașutare. Cu mult noroc, el a apucat să se salveze sărind cu parașuta și a aterizat în mijlocul junglei. În foarte scurt timp, a intrat în contact cu gherilele filipineze care luptau cu trupele de ocupație japoneze. Luptătorii din rezistența filipineză, în număr de 180, au acceptat ca Vraciu să le fie comandant. După cinci săptămâni, combatanții filipinezi au reușit să intre în contact cu trupele americane conduse de generalul McArthur. Surpriza americanilor a fost imensă când au constatat că delegația filipineză era condusă de un tânăr în uniformă de aviator și având asupra lui un revolver Luger, dar și o sabie de paradă pe care o purtau doar ofițerii japonezi: tânărul era Alexander Vraciu.

Propus de către cinci amirali pentru „Medalia de Onoare”

Pentru succesul său în Prima Bătălie din Marea Filipinelor, Alex Vraciu a fost propus pentru a fi decorat cu „Medalia de Onoare”, faptele sale de vitejie recomandându-l cu prisosință. Cu toate acestea, din cauza unor greșeli în raport de-a lungul lanțului ierarhic și a încăpățânării amiralului George Dominic Murray, i-a fost acordată doar decorația „Crucea Marinei Militare” („Navy Cross”). Amiralul a insistat, pe baza unor informații total eronate, că faptele lui Vraciu nu sunt suficient de impresionante. Recomandările a cinci amirali nu au fost suficiente pentru a-l îndupleca pe Murray. Controversa legată de „Medalia de Onoare” meritată de Vraciu este considerată una dintre marile nedreptăți suferite vreodată de un erou american.

Viața eroului după război

După război, Vraciu a continuat să activeze în cadru US Navy, ca pilot de încercare. Avansat la gradul de comandor, a condus escadrila VF-51 între anii 1956-1958. În cursul anului 1957, a câștigat concursul de trageri aeriene individuale organizat de Marina Militară a SUA.

Câțiva ani mai târziu, în vara anului 1964, Vraciu s-a retras din armată și a început o nouă carieră, în domeniul bancar, angajat al Wells Fargo Bank.

În cea mai mare parte a vieții sale, după ieșirea din Marina Militară, a trăit în Danville, California. Alexander Vraciu a dus o viață discretă, refuzând cu obstinație să-și scrie memoriile și amintirile personale adunate de-a lungul unei vieți cu adevărat de excepție.

Alexander și Kathryn au avut 5 copii, care, la rândul lor, le-au dăruit 11 nepoți și 6 strănepoți. Majoritatea acestora locuiesc în California. Alexander nu a călătorit niciodată în România în viața sa adultă și nu știa să vorbească românește. A spus mereu că este un american cu nume românesc.

Ca și O’Hare, și-a iubit țara în care s-a născut și a primit înapoi multă iubire și recunoștință. În ianuarie 2007, History Channel i-a dedicat episodul intitulat „Ucigașul de Zero-uri”.

În mai 2010, Vraciu a colaborat cu Indiana Historical Society Press care a publicat un articol despre viața sa sub titlul „Pilot de avion de vânătoare: Cariera lui Alex Vraciu în al Doilea Război Mondial”.

Alexander Vraciu a avut parte de o viață lungă (96 de ani) părăsind această lume pe 29 ianuarie 2015. S-a bucurat în SUA de onorurile cuvenite unui erou. Din păcate, cu excepția unor pasionați de istorie și specialiști, în România nu este cunoscut.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

Foto: Wikipedia