În august 1991, președintele american George H.W. Bush, a făcut o vizită la Kiev pentru a-i sfătui pe ucraineni să nu formeze un stat. Cu doar câteva
În august 1991, președintele american George H.W. Bush, a făcut o vizită la Kiev pentru a-i sfătui pe ucraineni să nu formeze un stat. Cu doar câteva săptămâni înainte ca Ucraina să-și declare independența și cu doar câteva luni înainte ca Uniunea Sovietică să fie desființată, Bush era îngrijorat de prăbușirea puterii sovietice, analizează Kristi Raik pentru Foreign Policy.
Aceste îngrijorări erau împărtășite la vremea respectivă și de alți lideri occidentali, printre care cancelarul german Helmut Kohl și premierul britanic Margaret Thatcher. Fără controlul permanent al Moscovei asupra imperiului, se temeau ei, viitorul țării ar fi însemnat naționalism, conflicte etnice și acapararea armelor nucleare de entități iresponsabile.
Respectivii lideri, cu toate realizările lor în gestionarea încheierii Războiului Rece, au greșit în ceea ce privește această chestiune fundamentală a suveranității popoarelor ținute captive de Moscova.
Din fericire, Ucraina și celelalte foste republici sovietice care sunt acum independente, nu au ținut cont de sfatul lor.
Astăzi, suntem martorii unor temeri similare în capitalele occidentale. În condițiile în care regimul președintelui rus Vladimir Putin se clatină din cauza războiului dezastruos al Kremlinului împotriva Ucrainei, prăbușirea sa și chiar posibila dezintegrare a Rusiei au devenit un motiv major de îngrijorare.
În rândul cetățenilor ruși, susținerea pentru război a scăzut, criticile pe plan intern au crescut în ciuda represiunii dure, și sute de mii de oameni au fugit din țară de când Putin a anunțat o mobilizare parțială, la sfârșitul lunii septembrie.
Din nou, Occidentul ezită cu privire la modul corect de a gestiona aceste tensiuni și ar putea face aceeași greșeală ca în 1991. Mai mulți lideri occidentali și-au manifestat teama de o victorie ucraineană în războiul în curs de desfășurare cu Rusia – o perspectivă pe care multora le-a fost greu să o pună în cuvinte.
Rezultatul este o serie de declarații echivoce care se învârt în jurul tematicii încheierea războiului. În loc să susțină clar o victorie ucraineană, liderii se concentrează pe a-i contesta lui Putin succesul.
Cel mai mare lucru pe care-l poate declara cancelarul german Olaf Scholz este că Putin „nu trebuie lăsat să câștige“.
Președintele francez Emmanuel Macron, care nu a ratat nicio ocazie de a-și anunța dorința de a negocia cu Putin, a ajuns chiar să sugereze că în orice fel s-ar pune capăt războiului genocidar al Kremlinului, acțiunea nu trebuie să îl umilească pe liderul rus.
Așadar, sub aparența extrordinarei unități transatlantice care se opune războiului Rusiei împotriva Ucrainei, încă există un decalaj uriaș între preocupările vecinilor imediați ai Rusiei și cele ale țărilor aflate mai la vest.
Washingtonul, Berlinul și Parisul se tem de escaladarea conflictului și de posibilitatea ca un Putin încolțit să folosească arme nucleare, așa că au refuzat să furnizeze Ucrainei armele de care are nevoie pentru a câștiga războiul.
De exemplu, Statele Unite au decis să furnizeze Ucrainei High Mobility Artillery Rocket Systems abia începând cu luna iunie – dar le-au alterat în secret funcțiile astfel încât să împiedice utilizarea lor cu rachete cu rază mai lungă de acțiune, prin urmare ucrainenii nu au capacitatea de a ataca bazele militare de pe teritoriul rusesc.
Germania, în ciuda presiunilor din partea Ucrainei și a unor aliați NATO, a refuzat în mod constant să furnizeze tancuri de luptă Leopard (sau chiar să permită altor țări să le ofere) care ar fi extrem de utile Ucrainei pentru eliberarea teritoriilor ocupate.
Statele baltice și Polonia nu se tem de o escaladare reală sau imaginară a conflictului, ci de o victorie a Rusiei. Așadar, acestea au oferit Kievului cât de mult ajutor militar au putut, depășind multe alte țări dacă e să ne raportăm la mărimea economiilor fiecăreia.
Și și-au exprimat clar frustrarea față de nehotărârea occidentală. Din perspectiva acestor țări, limitele incoerente și în continuă schimbare ale Occidentului cu privire la tipurile de arme pe care le va furniza prelungesc inutil războiul, cresc numărul de morți și suferința civililor din Ucraina și sporesc șansele lui Putin.
El nu a renunțat la obiectivul său declarat de a distruge Ucraina ca stat și poate fi oprit doar prin forță – cu cât mai repede, cu atât mai bine, susțin membrii NATO localizați mai aproape de Rusia.
Este ironic faptul că vest-europenii se tem mai mult de o escaladare a conflictului decât țările din apropierea Rusiei, deși acestea din urmă ar fi cele direct afectate. Pe lângă fluxul de refugiați, războiul a ajuns deja, de fapt, pe teritoriul lor.
Pe 15 noiembrie, când, în timpul unuia dintre numeroasele atacuri ale Rusiei asupra infrastructurii civile, o rachetă de apărare antiaeriană ucraineană a aterizat pe teritoriul polonez și a ucis două persoane, polonezii au considerat acest incident o dovadă că Ucraina are nevoie de mai mult ajutor militar occidental, nu de mai puțin.
Dacă Rusia ar folosi arme nucleare sau, mai degrabă, ar ataca o centrală nucleară ucraineană, norul nuclear ar ajunge mai întâi în țările din vecinătate. Tot ele ar fi împovărate și de orice nou val de refugiați ucraineni – dar sunt dispuse și pregătite să îi primească.
Întrucât au făcut obiectul politicilor imperiale ale Rusiei din anii 1700 până în prezent, țările baltice și Polonia au învățat să se teamă de puterea Rusiei mai mult decât de slăbiciunea sa – și să se teamă de potențiala victorie a Rusiei în Ucraina mult mai mult decât de înfrângerea acesteia.
În secolul XX au avut loc trei schimbări majore în Europa, fiecare dintre ele determinând consecințe existențiale pentru cele trei state baltice și Polonia. Aceste țări și-au câștigat independența în urma Primului Război Mondial, au fost ocupate de două ori de Uniunea Sovietică în timpul și după cel de-al Doilea Război Mondial și și-au restabilit independența față de Moscova abia odată cu sfârșitul Războiului Rece.
24 februarie, începutul celei de-a doua invazii a Rusiei în Ucraina după 2014, a fost din nou un astfel de moment fatidic. În unele capitale occidentale, instinctul inițial a fost de a accepta situația, considerând inevitabilă înfrângerea Ucrainei, și de a nu prelungi conflictul prin furnizarea de armament.
Instinctul imediat al statelor baltice și al Poloniei, în schimb, a fost de a face tot posibilul pentru a ajuta Ucraina și a împiedica o victorie a rușilor.
Spre deosebire de guvernele occidentale, statele baltice și Polonia au fost foarte atente la ceea ce spun de fapt Putin și elitele rusești, inclusiv la intenția lor clar declarată de a restabili sfera de control a Moscovei imperiale.
Invazia deschide două perspective: Fie Rusia își reimpune prin forță influența asupra vecinilor săi, începând cu Ucraina și continuând cu alte state pe care le controla anterior, fie Ucraina își reafirmă libertatea și, în cele din urmă, se alătură comunității euro-atlantice ca membru cu drepturi depline, așa cum au făcut țările baltice și foștii membri ai blocului sovietic.
Orice altă variantă – un acord de încetare a focului care suspendă conflictul, de exemplu – îi va permite lui Putin sau succesorului său să se reînarmeze, să se reaprovizioneze și să facă o nouă încercare. Pentru ca Ucraina să-și asigure libertatea, Rusia trebuie să sufere o înfrângere clară în acest război.
Asta nu înseamnă că nu ar trebui să luăm în serios îngrijorarea privind utilizarea armelor nucleare de către Rusia. Gestionarea acestui pericol implică un mix de prudență și fermitate din partea Occidentului. Totuși, mulțumită unei prudențe exagerate, Rusia a reușit să manipuleze inteligent temerile legate de un Armaghedon nuclear pentru a forța Occidentul să-și mențină constrângerile autoimpuse în ceea ce privește trimiterea de arme mai performante în Ucraina.
Din fericire, Occidentul învață din nou ce înseamnă să previi prin intimidare – transmițând Rusiei inclusiv mesaje clare cu privire la consecințele devastatoare pe care le-ar suferi dacă și-ar duce la îndeplinire amenințările nucleare.
Este în interesul stabilității globale ca Kremlinul să nu reușească să folosească șantajul nuclear pentru a obține o victorie în Ucraina. Mai mult, utilizarea armelor nucleare implică un risc mare și pentru Putin și, prin urmare, este foarte puțin probabilă. Din păcate, utilizarea forței convenționale de către Rusia pentru a ocupa teritorii în țările vecine este o realitate devastatoare.
Este puțin probabil ca Moscova să renunțe în viitorul apropiat la planurile sale imperialiste cu privire la țările vecine, și dacă analizăm istoria imperiilor observăm că doar o înfrângere clară le poate schimba atitudinea.
Ideea că Rusia este în siguranță doar dacă își domină vecinii mai mici și are o sferă de influență este înrădăcinată în mentalitatea de secole a rușilor. Niciun vecin mai mic al Rusiei nu a reușit încă să stabilească relații cu adevărat prietenoase cu această țară: chiar și Finlanda, care a încercat aproape orice strategie, mai puțin să se lase ocupată, a renunțat și este pe cale să se alăture NATO.
După toate probabilitățile, următorul lider rus se va ridica din mijlocul sistemului actual dominat de forțele de securitate – și va avea aceleași valori și viziune asupra lumii pe care le vedem în prezent manifestate în Ucraina.
Dezintegrarea Rusiei pare mult mai puțin probabilă decât continuarea unei guvernări centralizate, dictatoriale și opresive.
Citește și Ucraina vs Rusia: Mitul extinderii NATO
În ciuda realităților vizibile, unii lideri occidentali încă mai speră să revină la o versiune a vechiului status quo cu Rusia. Scholz, indecis în legătură cu asistența militară pentru Ucraina, speră că „putem reveni la aranjamentul de pace care a funcționat“.
Vecinii Rusiei sunt lăsați să se întrebe la ce anume s-a referit Scholz, mai exact. În perioada Războiului Rece, părți mari din Europa Centrală și de Est au fost ocupate. În anii 1990, Rusia a instigat războaie și conflicte în statele post-sovietice pentru a le menține sub controlul său. În 2008 a invadat Georgia, iar în 2014 a ocupat Ucraina.
Guvernele occidentale au emis câteva declarații diplomatice și sancțiuni minore, dar au aprobat sfera de influență a Rusiei prin blocarea aspirațiilor Ucrainei și Georgiei de a adera la Uniunea Europeană și la NATO. Această prudență a fost motivată de dorința de a reduce tensiunile și de a asigura stabilitatea, dar, în cele din urmă, a încurajat Rusia să își impună „aranjamentul care a funcționat“ prin forță.
În prezent, cea mai mare stabilitate din vecinătatea imediată a Rusiei o au acele țări care au aderat la NATO și la UE prin propria alegere și eforturi de a se elibera de sub dominația Moscovei.
Ucraina a pornit pe aceeași cale, susținută de peste 80% dintre cetățenii săi. În anii 1990, statele baltice au trebuit să depășească neîncrederea puternică a capitalelor occidentale care se întrebau dacă e înțelept să fie acceptate în UE și NATO oricare dintre fostele republici sovietice.
Unii observatori occidentali continuă să susțină afirmațiile Kremlinului potrivit căruia extinderea NATO este de vină pentru nivelul crescut de agresivitate al Rusiei. Însă vecinii săi știu prea bine că nu NATO a cauzat imperialismul agresiv al Rusiei, acesta existând de secole, înainte ca alianța să ia naștere.
Dimpotrivă, extinderea NATO s-a dovedit a fi cel mai de succes mijloc pentru a o ține în frâu. Când este intimidată de o forță superioară, Rusia își reconsideră intențiile.
Curajul și determinarea ucrainenilor de a-și apăra independența reprezintă o șansă istorică pentru Statele Unite și Europa de a da o lovitură decisivă imperialismului rusesc și naționalismului toxic.
Dar, până acum, marile puteri occidentale ezită să acționeze cu tot ce au în această direcție. Ucraina, susținută puternic de țările baltice și de Polonia, insistă că Rusia trebuie combătută, izolată și sancționată până când se va retrage complet din Ucraina, va plăti despăgubiri pentru daunele de război și îi va preda pe cetățenii săi acuzați de crime de război pentru a fi judecați.
Acesta va fi un proces de lungă durată, care va necesita o schimbare în mentalitatea occidentală, dar este inevitabil dacă se dorește corectarea greșelilor din trecut privind gestionarea agresiunii rusești.
În cele din urmă, o Ucraină liberă și democratică, cu granițele securizate și pe deplin integrată în comunitatea transatlantică, va fi cea mai bună șansă posibilă pentru o transformare profundă a Rusiei.
Acest deznodământ – pe care Occidentul ar trebui să-l precizeze clar – este cel care ar putea deschide într-o zi o eră cu adevărat pașnică, post-imperială, în relațiile Rusiei cu vecinii săi.
Traducere și adaptare
Tribuna.US
COMMENTS