Retragerea trupelor americane din Siria ar fi de departe cel mai bun lucru pe care îl face Trump ca președinte, de care Statele Unite ar beneficia în
Retragerea trupelor americane din Siria ar fi de departe cel mai bun lucru pe care îl face Trump ca președinte, de care Statele Unite ar beneficia în anii următori
Într-o declarație surprinzătoare publicată noaptea, târziu, Casa Albă a declarat că trupele americane se vor retrage și vor lăsa Turcia să invadeze Siria.
„Turcia va avansa în curând cu operațiunea pe care o planifică de mult timp în Nordul Siriei. Forțele armate ale Statelor Unite nu vor susține și nici nu vor fi implicate în această operațiune, iar după ce armata americană a distrus „califatul” ISIS, nu va mai fi în imediata apropiere”.
Declarația a continuat: „Guvernul Statelor Unite a presat Franța, Germania și alte națiuni europene, din care provin mulți luptători ISIS, să-i ia înapoi, dar aceste țări au refuzat. Statele Unite nu își vor mai suma deținerea lor, având în vedere costurile mari pe care contribuabilii americani trebuie să le suporte”.
Chiar dacă sunt un conservator realist al politicii externe, cercetător al marilor puteri și neorealismului și susținând în mod constant reținerea și austeritatea și politica amorală, niciodată nu am anticipat o politică reală făcută de Casa Albă.
În mod natural, lamentările sunt severe. De la Sen. Lindsey Graham la The Guardian și BBC, toată lumea acuză Casa Albă că a renunțat la responsabilitățile Statelor Unite și chiar mai rău, că îi „înjunghie pe kurzi în spate”. Nimic din toate acestea nu este adevărat. Retragerea trupelor americane din Siria ar fi de departe cel mai bun lucru pe care îl face Trump ca președinte, de care Statele Unite ar beneficia în anii următori.
În opoziție cu această decizie apar două argumente diferite. Unul că americanii i-au trădat pe kurzi. Argumentul este fals, pentru că americanii nu erau în Siria pentru a fi gărzile de corp ale kurzilor.
Kurzii luptă de secole bune cu turcii, iar forțele kurde moderne, care sunt în mare parte adepți ai ideologiei de extremă Stânga stalinistă, ne-au fost aliate datorită convergenței și intereselor în zonă. În relațiile internaționale, teoria echilibrării amenințării sugerează că, de fiecare dată când apare o nouă amenințare, se dezvoltă o coaliție de echilibrare. Istoric, aceasta ar putea include chiar anumite forțe destul de diferite și opuse, cum ar fi revoluționarul Joseph Stalin și reacționarul Winston Churchill care s-au unit pentru a-l contracara pe Adolf Hitler.
La fel, trupele americane au fost poziționate în Orientul Mijlociu datorită simplului motiv că o sectă islamistă s-a metastazat și a format un mic stat, împotriva căruia a fost nevoie de o coaliție de echilibrare, care avea niște particularități ciudate: când rușii bombardau Aleppo, forțele occidentale bombardau simultan Raqqa.
Dar acea amenințare a ISIS ca stat s-a terminat. ISIS este încă acolo, dar nu ca stat și cu siguranță nu ca națiune expansionistă. De fapt, majoritatea luptătorilor ISIS și familiile lor, inclusiv cei considerați săraci și refugiați spălați pe creier de către numeroase ONG-uri, amenință acum să vor prelua taberele de refugiați. Indiferent de asta, nu reprezintă un stat expansionist și nu ar trebui să necesite prezență americană regulată.
În timp ce kurzii au fost aliați în războiul împotriva Statului Islamic, beneficiau, de asemenea, de un ajutor generos american de arme și acoperire aeriană. Această nevoie a dispărut acum. Dacă Senatul Statelor Unite dorește să continue această misiune de „protejare a kurzilor”, trebuie s-o autorizeze.
Cea mai mare provocare a SUA este China, nu Orientul Mijlociu
Al doilea argument este despre prezența americană în sine, în regiune. Realitatea este aceasta: cea mai mare provocare cu care se confruntă America nu vine din Orientul Mijlociu, ci din China.
China, o super putere, a doua cea mai mare economie din lume, cu o dezvoltare navală masivă, cercetare în AI și genetică, cu o atitudine expansionistă în Asia și care acționează ca și cel mai puternic influencer în politica internă americană, merită cea mai mare atenție, nu apele ape stătătoare strategice din Mesopotamia.
Ideea că Irakul și Siria sunt importante pentru interesele americane datează din anii 1980 și refuză să moară. În realitate, a fost întotdeauna un câmp de luptă format din trei forțe rivale din regiune: perșii șiiți, otomanii suniți și rușii ortodocși. Ele sunt în continuare cele trei forțe care încă mai concurează pentru putere în aceeași regiune. Este de înțeles, având în vedere că grupurile rebele disidente din rândul celor trei puteri sunt direct legate de ceea ce se întâmplă în regiune, ceva pentru care occidentalii nu au motive să se îngrijoreze.
Turcia, Rusia și Iranul nu au fost niciodată aliați naturali din punct de vedere istoric și nu au o aliniere naturală. Proxy-urile și sateliții lor diferă, de asemenea, în regiune. Singurul motiv pentru care cele trei națiuni nu sar la gâtul celeilalte este faptul că există o prezență a trupelor occidentale care oprește un război proxy și oferă tuturor celor trei forțe o țintă alternativă pentru a-și canaliza furia.
Turcii îi susțin pe sunniții din regiune, care se opun natural unei alianțe cu Shia Iran și Rusia, cu satelitul ei Bashar al Assad. Prin urmare, cel mai prudent curs al acțiunii este acela de a lăsa aceste forțe să-și creeze propriul echilibru. Dacă în acest proces aceste forțe se împotmolesc, sângerează reciproc în regiune și își asumă sarcina de securitate pentru stabilizarea regiunii, este un câștig pentru forțele occidentale care caută modalități de a ieși din zonă.
Interesele Statelor Unite în Orientul Mijlociu s-au schimbat
Din păcate, acest echilibru al politicii amorale si concentrată asupra puterii este un tip de politică externă care nu vine în mod firesc în actuala mentalitate din Londra și Washington, care sunt obișnuite să gândească în termeni umanitari post Războiul Rece. O strategie mai rece și rațională de echilibrare, o alternativă realistă, este adesea ignorată.
Sunt destul de sigur că președintele Trump nu a citit detaliile echilibrării offshore sau strategiei în care îți lași adversarii să sângereze reciproc. Însă este corect în instinctele sale.
Necesitatea formării unei coaliții de echilibru împotriva ISIL a dispărut odată cu sfârșitul oficial al Califatului. Europenii care se presupune a fi cei mai afectați de refugiați ar trebui să-și cheltuiască proprii bani și forță de muncă pentru a păzi granița Europei cu Turcia. Iar Turcia, Rusia și Iranul ar trebui să se echilibreze reciproc în Mesopotamia cu propriul preț și sânge.
Este încă devreme, iar birocrații și politicienii au darul de a încetini lucrurile, dar dacă Trump poate ieși din Orientul Mijlociu, să-și conserve resursele și să-și concentreze toată atenția asupra amenințării în creștere a Chinei, aceasta este de departe cea mai bună mișcare pe care orice președinte american de după Războiul Rece o poate face.
COMMENTS