AVEM NEVOIE DE ÎNVIERE!

AVEM NEVOIE DE ÎNVIERE!

E Săptămâna Paştelui. A fost Săptămâna Patimilor pentru Christos. Acum este Săptămâna Patimilor pentru lumea întreagă. Lumea modernă este îngenuchiată. Ştiinţa este neputincioasă. Politica este dubioasă. Concepţiile post-moderne de viaţă sunt în colaps. Civilizaţia contemporană ajunsă la zenit, este aproape să-şi înfrunte abisalul nadir.

Lumea vizibilă este îngenunchiată de un virus care nu se vede. Nu ştim exact de unde vine, unde merge; dezbatem dacă e natural sau artificial, dacă e armă sau plagă. Conspiraţii şi elucubraţii domină discuţiile, blogurile şi media socială.

Societatea post-modernă a intrat peste noapte în moarte clinică, în groază apocaliptică. Ne-a intrat frica în oase şi angoasa în inimă. Ne este plină mintea de suspiciune. Oricine poate fi purtător şi transmiţător. Ne temem unul de altul. Suntem mascaţi şi mănuşaţi. După ce am epuizat stocurile de hârtie igienică şi dezinfectant, suntem în pericol să epuizăm resursele de apă de atâta spălat pe mâini.

Libertatea garantată prin Constituţie ne-a fost luată de o Pandemie. Suntem închişi în case cu copii plictisiţi şi cu bătrâni izolaţi în pericol de moarte. Avem maşini care nu prea mai circulă, haine scumpe pe care nu avem unde le purta. Avem autostrăzi imense fără trafic, centre urbane pustii. Avem cele mai bune restaurante care nu ne mai servesc, cele mai prestigioase universităţi care nu mai învăţa nimic. Avem corporaţii multinaţionale în pragul falimentului, avioane imense care nu mai zboară, croaziere luxoase care nu mai navighează, plaje incredibile de care se bucura doar pescăruşii. Avem timp şi nu ştim ce să facem cu el.

E Săptămâna Patimilor pentru Lume. Ne ducem crucea socială că o turmă fără pastor. Suntem foarte docili şi uşor de manipulat. Din curajoşi, devenim patetici, din luptători devenim prizonieri resemnaţi. Din optimişti incorigibili, devenim încet pesimişti iremediabili. Nici nu ne imaginăm cât de uşor ne poate controla guvernul cu drone şi celulare, cu ordonanţe şi ordine executive, dar mai ales cu frică şi groază teribilă.

E Săptămâna Patimilor şi nu ne putem aduna. Avem clădiri frumoase, dar goale, formaţii care nu mai pot performa, sisteme care au devenit inutile. Toţi avem parcare acum. Nu se înghesuie nimeni. Avem viziune şi parcă nu mai vedem nimic. Am făcut planuri şi evenimente care se anulează zilnic. Avem amvoane la care nu se mai înghesuie nimeni. Mulţam, Doamne, pentru tehnologie, că aşa am ajuns în era virtuală.

E Săptămâna Patimilor şi avem nevoie disperată de Înviere. Trebuie să învieze Credinţa. Credinţa în Dumnezeu. Moderni şi sofisticaţi, educaţi şi cultivaţi, am început să credem în noi înşine, în oameni, în politicieni, în ştiinţă şi medicină, în cariere şi bani, în evoluţie şi ecologie, şi tot mai puţin în Dumnezeu. L-am exclus din toate treburile noastre, i-am negat existenţa, l-am relegat la statutul de mit, credem toate ipotezele evoluţioniste şi nu mai credem Cuvântul lui. Credem că ştiinţa poate dezlega orice enigmă, poate rezolva orice problemă. Credem că ne putem juca cu viaţa, credem că putem crea tot ce produce imaginaţia noastră. Cine are nevoie de Dumnezeu? A crede în El este perimat, este bigotism, este fanatism. Noi suntem stăpâni pe propriul destin. Suntem în controlul planetei şi universul este al nostru. Facem tot ce vrem! Ca să ne demonstreze contrariul, ne-a trimis un virus. Sau le-a permis chinezilor să-l trimită! În această Săptămână a patimilor, avem nevoie de învierea credinţei ca “Dumnezeul nostru este în cer, El face tot ce vrea” (Psalm 115:3).

E vremea să învieze Valorile noastre. Ultimii ani au fost un prohod continuu. Ne-au murit valorile. Societatea asta avansată a încercat să distrugă familia. Familia tradiţională este aproape o aberaţie azi. S-au inventat unităţi sociale care corespund fiecărui still de viaţă stricat. Ne jucăm cu minţile copiilor, cu identitatea lor, cu viitorul lor. Ne jucăm cu natura, cu biologia şi cu epistemologia conştiinţei. A venit Corona şi nu mai auzim la ştiri toate aberaţiile ideologice. Acum parcă nu mai contează, dar contează familia cu care suntem izolaţi.

Putem merge mai departe: am omorât moralitatea, conceptul de bine şi rău, am omorât conştiinţa şi am făcut din nelegiuire, virtute. Am sacrificat pe altarul ideologic milioane de copii nenăscuţi, ne-am jucat cu viaţa fără să realizăm că toate aceste jocuri nebuneşti ne costă viaţa. Avem nevoie de Învierea Valorilor.

În final, avem nevoie de Învierea Învierii. Am făcut din Înviere o sărbătoare, o tradiţie, o religie, un concept care devine din ce în ce mai străin, când de fapt Învierea este o persoană. “Eu sunt Învierea şi viaţa”, spunea Isus. Învierea trebuie să fie în noi. E dinamismul nostru, pasiunea noastră, puterea transformatoare, închinarea noastră, trăirea noastră autentică. Dacă nu este Christos în noi, suntem chimvale zângănitoare, instrumente dezacordate, farisei pretenţioşi, pereţi văruiţi, nori fără ploaie şi creştini fără putere.

Realitatea este că am avut o revoluţie bisericească din punct de vedere organizaţional, tehnologic, educaţional, teologic şi omiletic. Am crescut imens calitatea şi am scăzut dramatic spiritualitatea. Ne-am obişnuit cu programe sofisticate, cu închinare dinamică, explozivă, cu predici elocvente, cu facilităţi incredibile în care ne-a venit tot mai greu să participăm. Ne-am amăgit conştiinţa prin vizionare tangenţială online şi am pierdut pasiunea pentru Casa Domnului. Am devenit sensibili la orice lucru secundar şi insensibili la prezenţa lui Dumnezeu.

Ne-am specializat în politica bisericească şi nu în călăuzire cerească. Ne-am mutat dintr-o Biserică în alta, pentru ambiţii personale sau clenciuri interpersonale. Şi iată că nu mai putem merge niciunde. Nu ne-am mai bucurat când ni s-a spus mereu “Haidem la Casa Domnului”, ci dimpotrivă, ne-am ofensat. Şi iată că a venit vremea când nu mai putem merge. Sanctuarele somptuoase sunt goale. Se aude ecoul propriei voci. Sunt doar sanctuare, că Biserica nu-i aici. E risipită ca o turmă fără pastor. Că Biserica suntem noi. Suntem în sufragerie sau în bucătărie cu ochii lipiţi de un ecran mai mic sau mai mare şi nutrind sentimente fără precedent în inimă.

Rezonează cu noi Psalmul 137. Pe sofele din sufragerie şedem jos şi plângem, când ne aducem aminte de Sion. Pe ecranele de televizor, tablete, celulare sau calculatoare ne-am agăţat harfele şi suntem gata să cântăm cântările Domnului într-un context străin. În izolare, suntem gata să declarăm “Dacă te voi uita, Biserică… să mi se lipească limba de cerul gurii… dacă nu voi face din Biserică, din Domnul, culmea bucuriei mele!”.

Dintr-o dată în inimile noastre lucrează puterea învierii. O dorinţă puternică renaşte în noi. Ne cuprinde din nou emoţia “Cât de plăcute sunt locaşurile tale, Doamne al oştirilor! Sufletul meu suspină şi tânjeşte de dor după curţile Domnului.” Mi-e dor de Biserică, de credincioşi, de adunarea în sărbătoare a sfinţilor. Uşile se vor deschide iar, vor fi locuri în sanctuare. Vom sărbătorii din nou. Mă rog însă ca nouă dorinţă să nu ţină doar cât Săptămâna patimilor.

Săptămâna Patimilor nu este veşnică, dar este grea, dificilă, înspăimântătoare. Dar vine Învierea. Mai mult ca oricând, avem nevoie de Înviere! CHRISTOS A ÎNVIAT!

Florin Cîmpean
Pastor
Philadelphia Romanian Church of God, Chicago

COMMENTS

WORDPRESS: 0