AVRAM IANCU, modelul unui sacrificiu unic absolut în contextul diminuării mitului „bunului împărat”

În condițiile actuale, când atitudinea și atmosfera publică încurajează în mod vădit justificarea limitării rolului națiunilor și a identităților naționale, separarea brutală de trecut, limitarea orelor de istorie în școli, demitologizarea unor evenimente majore și a unor remarcabile personalități de odinioară, evocarea lui Avram Iancu, veritabil reper istoric al conștiinței naționale, constituie neîndoielnic un demers salutar.

Avram Iancu este un incontestabil simbol pentru românii din Transilvania, și nu numai, întruchipând jertfă pentru libertățile românilor ardeleni, lecția unei angajări de excepție pentru cauza pe care o slujea și exemplul unei uluitoare fermități. Devenit erou printre moți, calitate dobândită în timpul evenimentelor din 1848-1849, amintirea lui Iancu trezește și astăzi sentimente puternice și emoții profunde pentru orice român transilvănean.
Fiu al unui jude domenial (administrator fiscal), o funcție însemnată pe plan local la acea vreme, Iancu a făcut primele studii la școli din Abrud și Cluj, după care a urmat dreptul la Cluj. A devenit cancelist, adică funcționar subordonat protonotarului, la Tabla regească din Târgu Mureș, o instanță superioară de judecată în Transilvania. În această poziție, desfășura o perioadă de practică în sistemul judecătoresc necesară pentru pregătirea examenului de intrare în avocatură. La 24 de ani, în primăvara anului 1848, a susținut și luat examenul de avocat.

Declanșarea revoluției maghiare, în 15 martie, l-a prins la Târgu Mureș, probabil chiar în timpul examenului pentru profesia de avocat.

La Tabla regească erau mulți canceliști români care proferau decla-rații revoluționare, la fel ca și colegii lor maghiari, secui și sași. La sfârșitul lunii martie, împreună cu alți colegi canceliști români, Iancu a plecat prin țară, împrejurare care l-a plasat în vizorul autorităților habsburgice ca posibil agitator revoluționar.

Cu toate că în primăvara anului 1848 Avram Iancu nu se implică la adunările românilor prin discursuri incitante, fiind un observator inactiv în comparație cu alți colegi ai săi, este considerat de autorități ca potențial pericol. Fără îndoială, acest lucru se datora pregătirii sale juridice și relațiilor sale cu alți lideri români. Un lucru este cert, anume că autoritățile nu agreau prezența lui între românii din Munții Apuseni. Au existat voci care cereau insistent să fie rechemat la Tabla regească, dar Iancu fiind deja avocat, nu mai era în subordinea Tablei.

Revoluția pașoptistă este un moment de referință, printre cele mai importante din secolul al XIX-lea privind relația românilor cu Imperiul habsburgic.

Elita românească din Ardeal, conștientizând unicitatea momentului istoric, a acționat în conformitate cu obiectivele exprimate deja de câteva decenii într-o formă mai voalată sau directă. Astfel, liderii românilor au înscris în programul național adoptat la Blaj în mai 1848 desființarea iobăgiei și împroprietărirea iobagilor fără nicio despăgubire (cea mai radicală exprimare programatică din acei ani a problemei sociale), recunoașterea egalității în drepturi a românilor cu maghiarii, secuii și sașii, introducerea drepturilor și libertăților cetățenești, revendicări care să stimuleze progresul economic și social etc. Toate acestea au constituit un program cu adevărat revoluționar, cu nimic mai prejos decât programul în 12 puncte al revoluției maghiare, fiind elaborat de liderii românilor imediat după izbucnirea revoluției în imperiu.

Avram Iancu s-a remarcat cu prilejul organizării primei adunări a românilor la Blaj, în aprilie 1848. Discursul său a fost destul de moderat, el îndemnându-i pe români să își îndeplinească obligațiile de iobagi cu punctualitate până când Dieta Transilvaniei (for legislativ echivalent parlamentului modern) urma să decidă ameliorarea situației țăranilor. Dacă în privința revendicărilor sociale promovate de programul revoluției a fost mai rezervat, Iancu a avut o atitudine deosebit de fermă față de drepturile politice ale românilor.

În vara anului 1848, în condițiile în care cererile românilor formulate cu ocazia adunării naționale de la Blaj din 15-17 mai nu au fost acceptate nici de Dieta Transilvaniei, nici de împărat, poziția românilor s-a radicalizat. Avram Iancu se pronunța cu multă fermitate: „Cereți vârtos să se șteargă iobăgia, pentru că, lucrând pe nimica de vreo zece sute de ani în brazdele domnilor, ați plătit și de o sută de ori pământul care vă dădea hrana vieții de pe o zi pe alta, cu atât mai mult că l-ați plătit degeaba, pentru că acela a fost al vostru și pentru el s-a vărsat sângele strămoșilor voștri… Să caute de aceea cu toții a se uni cu poporul, declarând fără sfială ungurilor că nu se odihnesc până ce nu se va recunoaște prin lege națiunea română și până ce nu va fi reprezentată în dietă, pentru a putea judeca în ce chip și cu ce condiții să se unească cu Țara Ungurească”. În cele două centre românești de la Orlat și Năsăud trupele au refuzat subordonarea față de administrația maghiară, în ciuda ordinelor venite de la Viena. Constrâns de situația militară, împăratul acceptase unirea Transilvaniei cu Ungaria și a subordonat toată armata din Transilvania, inclusiv regimentele românești, noilor autorități. În Munții Apuseni, moții s-au organizat militar sub conducerea lui Iancu, devenind astfel al treilea centru de putere românească în Transilvania, alături de regimentele grănicerești. De fapt, s-a format forța militară a românilor, armata națională, compusă din cincisprezece legiuni, împărțite în cete, conduse de prefecți și tribuni, după modelul armatei romane din antichiatate. În fruntea acestor armate era tânărul avocat Avram Iancu, devenit erou național și supranumit „Craiul Munților”.

La 21 septembrie 1848 Iancu, în fruntea a 6.000 de moți înarmați, a participat la a treia adunare națională la Blaj, care a ținut opt zile. Dacă până atunci liderii politici români s-au remarcat prin declarații politice și tratative cu ungurii și austriecii, în septembrie, la Blaj, atmosfera era prea încărcată pentru a se asculta îndemnuri și discursuri în spiritul diplomației și negocierilor. Potrivit lui Simion Bărnuțiu, un lider foarte activ al românilor ardeleni, cu greu ar fi supraviețuit vreun orator romn dacă ar fi încercat să rostească un discurs pacifist. Au ieșit în prim-plan cei care s-au pronunțat energic pentru lupta armată. Mulți analiști consideră ca acesta este momentul începutului gloriei lui Avram Iancu.

În septembrie 1848, la Blaj, românii au decis să se alieze cu Austria și să lupte împotriva ungurilor pentru restabilirea autorității habsburgice. Între timp, Casa Imperială și-a reformat sistemul de guvernare acceptând o constituție liberală adoptată la Viena. Justificarea alianței cu Austria împotriva ungurilor este limpede explicată de liderii români, Chiar de Avram Iancu: ungurii au refuzat drepturile politice pentru români, în timp ce Casa Imperială austriacă i-a recunoscut pe români ca națiune politică. Ba mai mult, cochetau cu ideea transformării imperiului habsburgic într-o confederație după modelul american sau elvețian, în care Transilvania, administrată de români, urma să formeze nucleul unui regat dacic cu coroană austriacă.

Merită menționat contextul în care s-a produs apropierea de habsburgi. Încă de la începuturile stăpânirii austriece asupra Transilvaniei, la întâlnirea dintre strategiile reformiste promovate de Viena în zonă cu aspirațiile și interesele românești de emancipare politico-națională, ia naștere o imagine favorabilă a Imperiului și a Casei de Habsburg printre români. Convingerea că „dreptatea e la împăratul” și că acesta dorește în mod fundamental binele supușilor săi români, dar că este obstrucționat în bunele sale intenții de aristocrația maghiară a alimentat acțiuni politice românești de mare anvergură. Se constituie și capătă consistență în interiorul comunității românești un profil atitudinal pozitiv față de Viena și de Imperiu, denumit în epocă și în istoriografia de mai târziu, „loialism”, „dinasticism”, „patriotism dinastic”, iar la nivelul popular, țărănesc, mitul „bunului împărat”.
Românii au denunțat unirea Transilvaniei cu Ungaria, iar Comitetul Național ales la Blaj a coordonat organizarea politică și militară a românilor. Practic, în toamna anului 1848, a început războiul între români și unguri în Transilvania. Până în martie 1949, când armata maghiară condusă de generalul Bem a ocupat Transilvania, haosul era generalizat, însemnând execuții legitimate de hotărâri ale tribunalelor care reprezentau o autoritate sau alta, jafuri, incendieri, violuri și crime. După ocuparea Transilvaniei de către armata maghiară, structurile politice ale românilor au fost desființate. O parte a liderilor români au fost uciși, iar alții s-au refugiat împreună cu armata austriacă peste munți, în Țara Românească. Doar regiunea Munților Apuseni a rămas sub autoritate românească, neputând fi cucerită de unguri. Moții înarmați, organizați sub conducerea lui Iancu, au rezistat. În aprilie-iunie 1849 au fost trei atacuri puternice ale ungurilor pentru ocuparea Țării Moților. Bătălii importante s-au dat la Abrud, Zlatna și Fântânele.

După înfrângerea cu ajutorul Rusiei a revoluției maghiare, trupele românești din Apuseni au fost dezarmate. Iancu a stat mai multe luni la Viena în 1849.

Așteptările sale față de răsplata împăratului pentru ajutorul dat de românii ardeleni armatei austriece împotriva ungurilor au fost mult mai mari decât putea să ofere Casa imperială. În ciuda mitului „bunului împărat”, mit invocat mereu de românii ardeleni, dezamăgirile au fost mult prea mari. Rațiunile politice imperiale nu concordau cu planurile lui Iancu și ale românilor săi.

Revoluția din Ardeal diferă considerabil față de revoluția din țările române care a fost înfrântă de slăbiciunile sale interne, dar mai ales de intervenția armatelor imperiilor străine, adică armatelor turcești, rusești și austriece. Situația în Ardeal a fost mult mai complexă, având în vedere în primul rând că ea a intrat în conflict cu revoluția maghiar, în principal pentru că liderii maghiari urmăreau refacerea Ungariei Mari, multinaționale, cu o națiune dominantă și cu minorități asuprite. Românii din imperiu, ca și alte popoare din răsăritul acestui stat, speriate de posibilitatea înlocuirii unui stăpân cu altul, s-au alăturat habsburgilor, care au știut să profite de greșelile revoluției ungare și de neîncrederea românilor în această mișcare. În final, mulți români și maghiari au înțeles jocul viclean al Casei de Austria de a stăpâni prin dezbinare („Divide et impera!”), dar era prea târziu.

După încheierea agitațiilor post-revoluționare, Avram Iancu a profesat o vreme ca avocat. Dezamăgit de nerespectarea promisiunilor făcute de austrieci, Iancu nu s-a implicat în viața politică, deși anumite oportunități apăruseră după 1851. De remarcat că autoritățile nu au încetat să îl monitorizeze și să îi urmărească acțiunile cu mare atenție, mai ales din pricina potențilalului de a provoca agitații publice. La moartea sa, poliția secretă maghiară a avut ordine clare de la Budapesta să se înfiltreze printre oamenii care îl conduceau pe ultimul drum, pentru a urmări starea de spirit a românilor, fiind vizați liderii politici români și oaspeții de peste Carpați. Este o dovadă concludentă că ungurii erau conștienți de valoarea titanului printre românii ardeleni. Sfârșitul vieții sale a fost unul întunecat. Se spune că în ultimii ani de viață se perinda prin cârciumi într-o fază de alienare mintală. Era tratat cu respect de contemporani fiind considerat simbolul revoluției și al luptei naționale românești. Iancu a murit cu marea mâhnire de a fi apucat să vadă că ungurii și-au atins țelul în 1867, când Casa de Habsburg a acceptat reorganizarea imperiului prin crearea regatului Ungariei cu autonomie extinsă și unirea Transilvaniei cu Ungaria.

„Craiul munților” și „Împăratul” au fost două personaje care au coexistat în mentalul colectiv al românilor din Transilvania în anii revoluției pașoptiste, precum și în perioada următoare. Discursul revoluționar al elitei ardelene a marcat în această perioadă structurile mentalității colective, conferind figurii împăratului, aflat de partea românilor, calitatea de argument irecuzabil. Astfel, se știe că apelurile adresate frecvent de elită conțineau afirmația că acțiunea maselor, a mulțimilor, consonează cu ideile de Dumnezeu, împărat și națiune română. Cu ocazia adunării de la Blaj din Duminica Tomii, un tânăr cancelist se adresează românilor prezenți cu următoarele: „Nimic să nu vă temeți fraților, cu noi este Dumnezeu, cu noi dreptatea. Suntem credincioși ai împăratului și voim dreptate, voim pace. Să trăiască împăratul! Să trăiască națiunea română!”. În aceeași ordine de idei, trebuie observat că jurământul depus pe Câmpia Libertății de la Blaj, în 3/15 mai 1848, de mulțimile românilor prezente, este semnificativ, conținând aceeai ierarhie valorică: „Jur, în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh, Dumnezeului celui viu, cum că voi fi pururea credincios împăratului Austriei și marelui principe al Ardealului Ferdinand I și augustei case austriece, amicilor Majestății și ai patriei voi fi amic și inamicilor inamic…”. Atașamentul românilor pentru persoana lui Avram Iancu, strâns legat de rolul său de comandant al revoluției, a condus la conturarea în percepția colectivă a unei staturi grandioase, cu calități de excepție. Legende privitoare la persoana sa se plămădesc și circulă încă din anii revoluției, în rândul românilor și maghiarilor deopotrivă. Fără îndoială, la baza lor stau mărturii multiple privind personalitatea lui Iancu. Astfel, mai mulți marori maghiari anchetați în vara anului 1848 în zona Munților Apuseni de către o comisie gubernială condusă de Kozma Pal, au declarat lucruri care atestă cu prisosință poziția lui Iancu. „L-am văzut cu ochii mei pe tânărul Avram Iancu vorbind mulțimii adunate la Câmpeni și Vidra de Sus, îndemnnd-o să se apere până la ultima picătură de sânge”. Un alt martor a spus despre Iancu că „a declarat, atât la adunări secrete restrânse, cât și în locuri obișnuite, că el nu cere nimic de la unguri, iar dacă aceștia nu le vor acorda în mod corect drepturile cuvenite, le va obține chiar cu forța”. În fine, un alt martor a afirmat: „Tânărul Avram Iancu a mai spus că, dacă maghiarii nu consimt cu frumosul la aceste revendicări, el le va dobândi prin forță; cu altă ocazie a declarat chiar că el nu cere nimic de la maghiar, ci el va lua totul cu forța pentru sine și pentru poporul său”. Figura „Craiului Munților” devine legendară și în mediul maghiar, impunându-se adesea sub semnul unor trăsături pozitive demne de apreciat. Astfe, contactul Iancului aflat în drum spre Viena cu locuitorii maghiari din Oradea, în luna februarie 1850, ilustrează afirmația anterioară. Se spune că pe tot parcursul șederii lui Iancu în oraș, mulțimile l-au înconjurat cu manifestări de simpatie, iar la plecare „…d-nii Iancu și Balint abia putură străbate prin poporul coadunat, care la plecarea-i intonă un «eljen» răsunătoriu”.

Privitor la destructurarea mitului „bunului împărat”, trebuie menționat că după revoluție, se constată o reală schimbare în modul de receptare a celor două personaje (împăratul și figura emblematică a lui Avram Iancu), la nivelul larg al comunității românești. Pe fondul unei îndreptățite sensibilități post-revoluționare, profund marcată de sentimentul neîmplinirii naționale, al inutilității sacrificiilor făcute în direcția emancipării și datorită conștientizării tot mai acute a lipsei de rezultate și efemerității alianței cu Viena la 1848-1849, mitul lui Iancu tinde să prevaleze. Indubitabil, cercetarea surselor conduce la evidența unui început de destructurare a mitului „bunului împărat”. Câteva realități se impun atenției în acest sens. Astfel, o dezamăgire a moților a fost dezarmarea lor, desfiinațrea lor ca putere militară, din ordinele și prin contribuția „aliatului” din vremea revoluției. În plus, elita revoluției a fost supusă unor tratamente umilitoare, însemnând percheziții, persecutări și arestări. Foștii comandanți în armata populară a lui Iancu au fost arestați, iar o asemenea tentativă la adresa lui Iancu în târgul de la Hălmagiu, din 15 decembrie 1849, eșuează.

În aceste condiții, Avram Iancu se deplasează la Viena, împreună cu alți reprezentanți ai elitei românilor, unde solicită recunoașterea și soluționarea dezideratelor naționale. Vor fi doar „auziți”, nu și ascultați, conștientizând și mai adânc sentimentul zădărniciei și inutilității luptelor și jertfelor de la 1848-1849. Acestor militanți pentru o cauză deja pierdută le sunt conferite medalii refuzul de a le primi este însă precumpănitor, solicitându-se în schimb „decorarea” poporului prin recunoașterea drepturilor sale, Iancu fiind printre primii care se pronunță în acest sens. Au rămas celebre cuvintele sale: „Nu ne-am luptat pentru jucării, vrem drepturi, Majestate”. Este evident că în noua situație sufragiile românilor pentru împărat se diminuează, mitul se diluează considerabil în exprimări și luări de atitudine românești, iar numele împăratului începe să fie asociat, într-o manieră tot mai consistentă, cu nepăsarea, nerecunoștința și chiar cu trădarea cauzei naționale.

Vizita împăratului Francisc Iosif în Transilvania în vara anului 1852 și primirea deosebită de care se bucură în Munții Apuseni prilejuiește românilor valorizări interesante relativ la chestiunea abordată în aceste rânduri, potrivit titlului. Refuzul obstinat al lui Iancu de a se întâlni cu împăratul, după ce se implicase în mod practic în pregătirile privind primirea festivă a acestuia, stârnește o adevărată nedumerire în rândurile românilor, moți și nu numai. Atitudinea lui Iancu („Duceți-vă și spuneți-i lui Francisc Iosif că un bolund cu un mincinos nu se poate înțelege niciodată”) este una singulară, explicațiile aparțin contemporanilor, protagonistul păstrând tăcerea. Lui Bărnuțiu îi spune doar, referindu-se la trecerea împăratului prin Cluj, puține cuvinte: „Vei auzi că nu m-am înfățișat înaintea imperatorului, dar nu mult te vei mira, deoarece vei socoti că vreau să dau faptelor mele o curgere cât mai naturală”. În mentalul colectiv românesc, lui Avram Iancu i se va da dreptate pentru atitudinea sa, în sensul celor susținute mai târziu de Alexandru Ciura (preot, prozator și publicist): „E gestul din urmă al unui om mare, care s-a văzut tras pe sfoară, după ce i se făcuseră atâtea făgăduințe pe vremea când tronul Habsburgilor era în primejdie”. Evenimentul istoric al vizitei suveranului în Munții Apuseni, prin impactul asupra mentalității colective românești, este în măsură să potențeze o dată în plus figura lui Avram Iancu: „bunul împrat” nu dispare, figura acestuia trece însă pe un plan secundar.

În fine, Avram Iancu, avocat, strălucit revoluționar pașoptist, a fost una dintre cele mai prodigioase personalități din istoria României și este astăzi considerat cel mai mare erou național al românilor din Transilvania, memoria lui fiind cinstită în mod deosebit de români, în special de moți, viața și jertfa sa unică impunând o distinsă prețuire.

Dorin Nădrău
Tribuna.US