Bisericile pictate din nordul Moldovei înscrise pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO

Capodopere inspirate de arta bizantină, bisericile din nordul Moldovei au picturi exterioare în frescă unice și sunt bine conservate. Ele au fost

Capodopere inspirate de arta bizantină, bisericile din nordul Moldovei au picturi exterioare în frescă unice și sunt bine conservate. Ele au fost construite de la sfârșitul secolului al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVI-lea, aflându-se actualmente în județul Suceava. Picturile murale, departe de a fi decorațiuni simple, acoperă sistematic toate fațadele bisericilor. Acestea prezintă o succesiune de evenimente preluate din Biblie sau din tradiția creștin ortodoxă. Compoziția lor excepțională, eleganța personajelor și armonia culorilor se potrivesc perfect cu mediul rural înconjurător. Sunt considerate capodopere de artă bizantină și au o valoare artistică și estetică deosebită. Aceste biserici sunt unice în Europa. Bisericile pictate, mici, pioase, lăsate cu credință și cu încăpățânare de domnii moldoveni, uimind prin culorile aprinse sau șterse de trecerea timpului, poartă cu relevanță pecetea trecutului.

Începând din anul 1993, următoarele opt biserici pictate au fost înscrise pe lista patrimoniului cultural mondial al UNESCO: Arbore (Biserica „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”), Humor (Biserica „Adormirea Maicii Domnului”), Moldovița (Biserica „Buna Vestire”), Pătrăuți (Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci”), Probota (Biserica „Sf. Nicolae”), Suceava (Biserica „Sf. Gheorghe”), Voroneț (Biserica „Sf. Gheorghe”), Sucevița (Biserica „Învierea Domnului”).

Biserica de la Arbore
Este ctitoria boierului Luca Arbore, unul dintre oamenii de încredere de-ai lui Ștefan cel Mare și apoi al lui Bogdan al III-lea. A fost ridicată fără fast sau în numele vreunei victorii, în anul 1502. Un an mai târziu a început pictarea ei de către Dragoș Coman, un artist moldovean care a făcut la Arbore una dintre cele mai laice opere ale artei moldovenești. La scurtă vreme după ridicarea monumentului, ctitorul a fost executat din porunca domnitorului Ștefăniță. În construcția ei se observă unele inovații arhitectonice și un echilibru deosebit al proporțiilor. Este construită din cărămidă și piatră extrasă de la carierele din zonă. Are un plan dreptunghiular la exterior, fără turlă. Pornind de la ideea unei biserici de tip longitudinal, silueta elegantă a construcției este accentuată prin prelungirea în exterior, spre vest, a zidurilor laterale (cu cca. 2,5 metri) legate printr-un arc semicircular și unirea lor la partea superioară prin arcadă, obținându-se astfel un spațiu semideschis ce apare pentru prima dată în arhitectura moldovenească. Această nișă exterioară de pe fațada vestică constituia, se pare, lăcașul clopotelor. Intrarea este poziționată pe partea laterală sudică a construcției. În interior, biserica are un plan fals-trilobat, absidele fiind două nișe arcuite în grosimea zidurilor laterale. Meșterii hatmanului Arbore au realizat pereți drepți, cu imense suprafețe netede, au introdus calote în naos și pronaos, eliminând semicilindrul inițial. Arcadele joase, fără spirale, pantele și sistemul de arce moldovenești conferă bisericii proporții elegante, dovedind o construcție de valoare. Biserica are hramul „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”.

Biserica de la Mănăstirea Humor
Biserica cu hramul „Adormirea Maicii Dipomnului” a Mănăstirii Humor este ctitoria marelui logofăt Toader Bubuiog, un diplomat cu ștaif din timpul domniei lui Ștefăniță și Petru Rareș. Șase geamuri cu diferite ancadramente elegante și o intrare gotică, precedată de un pridvor deschis, aproape totul cum se obișnuise pe vremea lui Ștefan cel Mare, cu tot cu acoperișul negru-cenușiu. Pe pereții lăcașului sunt redate de către Toma din Suceava, cele două lumi, în perfectă simbioză. Sfinții alături de oameni, voievozii, scenele biblice, dar și lumescul locului (tradiții, animale, flori), toate aduse împreună cu sentimentul că artistul a pictat doar ce a văzut, chiar și divinul. Biserica Mănăstirii Humorului este așezată într-un cadru natural de o rară frumusețe, cu priveliști încă sălbatice și pitorești. Ea își are începuturile în vremea domniei lui Alexandru cel Bun, când, ascunsă între codri, se ridică aici cea dintâi așezare mănăstirească, ctitoria marelui vornic Ioan (1415). La începutul secolului al XVI-lea, în 1527, mănăstirea a fost jefuită și distrusă de tătari. Biserica fusese înzestrată cu obiecte prețioase și manuscrise, dintre care cel mai de preț care se păstrează și astăzi este Tetraevangheliarul din 1473, carte dăruită e Ștefan cel Mare. Ruinele vechii mănăstiri se pot vedea și astăzi, la cca. 300m de actuala biserică. În vremea lui Petru Rareș, și Humorul este cuprins în campania de restaurări. Biserica impresionează prin nuanțele de roșu: roșu carmin, roșu sângeriu, roșu venețian, roșu burgund, nuanțe mai aprinse sau mai stinse. În lumina soarelui, biserica Humor arată ca un adevărat rubin.

Biserica de la Mănăstirea Moldovița
Despre existența bisericii Moldovița se auzise încă de pe vremea lui Alexandru cel Bun, când, în 1410, mândru nevoie mare, deschide porțile așezării monahale, numind-o într-un hrisov „cea nou zidită”. Domnitorul gândise un proiect mai mare, și anume un ansamblu de construcții în jurul bisericii de piatră. Ideea a fost bună, dar a ținut puțin: la finalul secolului al XV-lea, lăcașul s-a dărâmat în urma unor alunecări de teren. Ruinele lui încă se mai văd. Voievodul Petru Rareș, iubitor de artă ca și tatăl său, Ștefan cel Mare, vrând să continue existența Mănăstirii Moldovița, alege locul puțin mai la șes de vechea biserică a lui Alexandru cel Bun și construiește actuala biserică a Moldoviței în anul 1532, închinând-o aceluiași hram “Buna Vestire”. În aceeași epocă, Domnul împrejmuiește biserica cu ziduri și turnuri de apărare, dându-i aspectul unei mici fortărețe. Fără îndoială că au existat locuințe, după fundațiile care se văd în partea nordică, pe a căror temelii Episcopul Efrem de Rădăuți, între anii 1610-1612, a construit clișarnița (casă egumenească) pentru locuința sa, pentru păstrarea odoarelor Bisericii și organizarea unei școli de copiști și miniaturiști, continuând în acest fel opera culturală a lui Rareș. Pictura realizată în 1537 este atribuită meșterului Toma (“Toma de la Humor”), cel care a pictat și Mănăstirea Humor. Cele mai bine păstrate picturi murale sunt cele de pe fațada sudică. Înspre vest, intrarea în biserică se face printr-un pridvor cu cinci arcade: trei se deschid spre vest și câte una spre nord și sud. Cele trei abside exterioare, una a altarului și două ale naosului, sunt împodobite cu picturi reprezentând scena rugăciunii tuturor sfinților, cărora li se alătură imaginile reprezentanților culturii clasice: Pitagora, Platon, Aristotel și Sofocle.

Biserica de la Pătrăuți
Biserica „Înălțarea Sfintei Cruci” de la Pătrăuți este cea mai veche ctitorie originală a lui Ștefan cel Mare care a rămas, din 1487, dar și cea mai veche dintre cele opt lăcașuri din Moldova de pe lista patrimoniului mondial. Și, ca unicitatea să crească, este și singura mănăstire de maici ridicată de domnitor. Hotarul dintre pământesc și divin este bine evidențiat: la intrare te întâmpină un portal gotic, somptuos, dar care respectă proporțiile. Tot aici, la intrare, pe peretele dinspre apus, se află singura pictură exterioară, atât cât a mai fost recuperat din ea în anii ’80. Este redată scena Judecății de Apoi, lăsată peste veacuri oamenilor. Este considerată cea mai veche pictură bisericească exterioară din Moldova. Și tot acolo, deasupra ușii, se află și pisania ctitorului, scrisă în slavonă: „Io Ștefan Voievod, fiul lui Bogdan Voievod, am început a zidi acest hram în numele cinstitei cruci în anul 6995 luna iunie 12”. În interiorul bisericii, scenele religioase, realizate într-o manieră unică, sunt realizate cu o adevărată revărsare de lumină: ocru auriu, denumit drept „aurul de Pătrăuți”. Partea dreaptă a naosului frapează prin cunoscutul tablou votiv al domnului Ștefan cel Mare. Piesa de rezistență este „Cavalcada Sfintei Cruci”, o armată de militari sfinți, condusă de împăratul Constantin și de Arhanghelul Mihail. Este un omagiu adus celor care au murit în timpul persecuțiilor creștine, dar și celor care au murit în luptă cu otomanii, o reprezentare iconografică de excepție.

Biserica de la Mănăstirea Probota
Până să fie biserica de azi, pe acel loc au mai existat alte lăcașuri. Prima biserică, una dintre primele din Moldova, a fost ridicată în anul 1391, în vremea lui Petru Mușat. Fiind construită doar din stejar, a fost dărâmată de intemperii, iar în locul ei, puțin mai departe, a apărut o altă biserică, din piatră, ctitorie a lui Alexandru cel Bun. Aici a fost, pentru o perioadă, locul de veci al mamei lui Ștefan cel Mare, Doamna Oltea. Cu toate îmbunătățirile pe care i le-a adus voievodul, biserica s-a dărâmat în urma unei alunecări de teren. Biserica „Sf. Nicolae” a Mănăstirii Probota de astăzi a fost ridicată de domnitorul Petru Rareș în 1527, la circa 200-300 de metri de vechiul așezământ aflat în ruină. Este cea mai veche biserică amintită în scrieri, fiind menționată într-o danie din 2 iulie 1398 de la Ștefan I și fratele său, Alexandru. Ștefan cel Mare a reconstruit-o pentru a fi necropolă. La începutul secolului al XVII arde și zidurile acesteia sunt refăcute în timpul lui Vasile Lupu. Restaurarea recentă a dat la iveală, sub un strat de pictură mai nouă, pictura originală de o mare valoare artistică. Nota distinctivă a bisericii o dă bolta pictată, care amintește de bolta Capelei Sixtine de la Vatican. Biserica a fost zugrăvită în 1532, fiind primul monument acoperit în întregime cu pictură murală exterioară. În pronaos și pridvor sunt păstrare fresce din vechea pictură.

Biserica de la Mănăstirea Sf. Ioan cel Nou din Suceava
Actuala biserică a mănăstirii (cu hramul Sf. Mare Mucenic Gheorghe – purtătorul de biruință) a fost începută în anul 1514 de către fiul lui Ștefan cel Mare, Bogdan al III-lea cel Chior (1505-1517) și terminată de Ștefăniță Vodă (1517-1527) în anul 1522. A fost destinată a fi noul sediu al Mitropoliei Moldovei și a fost pictată, atât la interior cât și la exterior, între anii 1532-1534, în timpul domniei lui Petru Rareș, programul iconografic fiind caracteristic monumentelor realizate în această perioadă. În anul 1589 au fost aduse moaștele Sf. Ioan cel Nou de la vechea mitropolie (de la Biserica Mirăuți unde fuseseră aduse de Alexandru cel Bun în 1402). În anul 1786 negustorul Hagi Ivanciu din Botoșani dăruiește un sicriu de lemn pentru păstrarea sfintelor moaște. Zece ani mai târziu, sulgerul Toader și soția sa Anghelușa din Mlenăuți înlocuiesc iconostasul original. Iconostasul aparține stilului baroc moldovenesc, remarcându-se prin dimensiunile impresionante, somptuozitate ornamentală și cromatică. Frescele ce decorează astăzi biserica Sf. Gheorghe sunt opera meșterilor moldoveni din vremea lui Petru Rareș. În anul 1893 episcopul Melchisedek în urma descifrării pe peretele de sud al naosului a inscripției din spatele baldachinului sub care se află racla cu moaștele Sf. Ioan cel Nou concluziona că pictura ar data din vremea lui Petru Șchiopul. Biserica a fost tencuită în exterior, rămânând urme de zugrăveala probabil din secolul al XVI-lea. Tabloul votiv a dispărut în timp. Pictura murală exterioară a fost restaurată între anii 1984-1985, iar cea interioară între anii 2001 și 2008.

Biserica de la Mănăstirea Voroneț
Biserica „Sf. Gheorghe” a Mănăstirii Voroneț este ctitoria domnului Ștefan cel Mare. A fost construită între 26 mai și 14 septembrie 1488. În timpul domniei lui Petru Rareș, (fiul natural al lui Ștefan cel Mare), biserica a fost mărită prin adăugarea unui exonartex și a fost pictată la exterior. Biserica se bucură de o mare faimă printre iubitorii artei medievale datorită a două caracteristici a picturii sale: dominanta de albastru, realizată cu un pigment necunoscut azi, extrem de rezistent în timp, și scena Judecății de Apoi, desfășurată pe întreg peretele vestic, neîntreruptă de nicio deschidere a vreunei uși sau ferestre. În interior se află picturi murale din vremea lui Ștefan cel Mare, inclusiv tabloul votiv al ctitorului. Legenda “originii” bisericii unește pe vecie două mari personalități în destinul nostru național: ctitorul mănăstirii Ștefan cel Mare și cuviosul părinte Daniil, primul stareț al mănăstirii, unul din cei mai mari sfinți pe care i-a odrăslit pământul Moldovei, sihastru și duhovnic vestit.O sfântă candelă aprinsă veghează mormântul Sf. Daniil Sihastru de unde obștea mănăstirii ia binecuvântarea pentru slujbele de: dimineață, după-amiază, și de la miezul nopți. De mici proporții, cu plan trilobat, având turla cu boltă moldovenească pe naos, biserica face parte dintre puținele monumente de arhitectură religioasă din nordul Moldovei care-și păstrează în mare măsură forma inițială. În anul 1547 mitropolitul Grigore Roșca, văr al lui Petru Rareș a inițiat adăugirea unui pridvor închis, pentru care adoptă o soluție unică, în cadrul căreia arhitectura este vizibil subordonată decorului pictat: peretele de vest al pridvorului este un perete plin fără nicio deschidere, precum și pictarea zidurilor exterioare, din temelie până în streașină, lucrări ce au dat construcției o mare strălucire. De la început, biserica a avut un destin de intimitate, însemnând un loc al cunoașterii, atât sufletești, cât și materiale. Din 1490, liniștea bisericii a fost numai bună studiului: au fost întemeiate o scriptorie, unde erau copiate cărți religioase, precum și o școală pentru copii celor înstăriți spre a li se oferi educația necesară unor viitori preoți, dascăli sau oameni de seamă în cancelarii. Frescele exterioare îndelung privite te fac să crezi că albastrul de Voroneț nu este ceva lumesc.

Biserica de la Mănăstirea Sucevița
La început a fost o biserică mică, din lemn. În timpul domniei lui Petru Șchiopu, frații Ieremia, Gheorghe și Simion Movilă (mari boieri, cărturari și chiar domnitori ai Moldovei și Țării Românești, sec. XVI-XVII), sfetnici de seamă ai domnului moldovean, au pus mână de la mână și au ridicat frumoasa biserică din piatră. Doi ani a durat construirea, din 1582 și până în 1584, iar din 1585, când Ieremia ajunge pe tronul Moldovei, lăcașul capătă un aer divin, ca într-o mică fortificație, devenind o adevărată emblemă a dinastiei Movileștilor. Construit în stilul arhitecturii moldovenești – îmbinare de elemente de artă bizntină și gotică, la care se adaugă elemente de arhitectură ale vechilor biserici din lemn din Moldova – edificiul, de mari proporții, al bisericii „Învierea Domnului”, păstrează planul trilobat și stilul statornicit în epoca lui Ștefan cel Mare, cu pridvorul închis. Construcția a suferit daune în urma unui incendiu în 1831, refacerea sa durând până în 1840. Pictura murală interioară și exterioară este de o mare valoare artistică, fiind o amplă narațiune biblică din Vechiul și Noul Testament. Ctitorul picturii a fost Ieremia Movilă, iar frescele au fost realizate între 1595 și 1596 de Ioan zugravul și Sofronie, doi pictori moldoveni. Specialiștii UNESCO au apreciat în anul 2010 că aici se află cel mai mare număr de imagini religioase.