Va trece multă vreme până când va apărea în România un om politic de talia lui Iuliu Maniu. Până acum, duşmanii săi nu au putut să depăşească jalnicul
Va trece multă vreme până când va apărea în România un om politic de talia lui Iuliu Maniu. Până acum, duşmanii săi nu au putut să depăşească jalnicul exerciţiu de a scuipa de jos în sus, iar rezultatul a rămas lipit pe veci de obrazul lor. Niciunul dintre ei nu ne-a rămas în memorie ca om de omenie. Toţi au ajuns la lada de gonoi a istoriei, începând cu Stalin, Hitler, Brucan şi Bunaciu şi terminând cu mărunţii trepăduşi comunişti şi cu nevertebraţii din ultimii 30 de ani, cu ifosele lor de moralişti sau de istorici.
A devenit un fel de nărav inept ca o dată la câteva luni câte o nulitate care se pretinde om politic, de presă sau istoric să producă un articol calomnios la adresa marelui lider român. Anul trecut a apărut în Adevărul un articol cu iz hitlerist, ce relua şi clişeee staliniste despre Maniu, care ar fi fost îmbogăţit de englezi cu dolari şi diamante, ca să le dea date despre acţiunile nemţilor şi să-l aresteze pe Antonescu. Reieşea că Hitler nu a fost un nebun megacriminal, care participase la răpirea unor provincii româneşti, ci un om normal şi un aliat de nădejde al nostru, în care ar fi trebuit să credem mai mult decât credeau generalii nemţi.
Iată că acum Evenimentul Zilei scuipă de jos în sus atacându-l pe Iuliu Maniu şi arătând că nu a înţeles nimic din istoria noastră din ultimul secol. La autorul articolului, Mirel Curea, un cunoscut luptător împotriva „binomului”, nu au ajuns nici măcar cele mai de bază lucruri legate de Marea Unire, de Campania din 1919 sau de beatificarea celor şapte episcopi martiri, deşi despre acestea s-a vorbit foarte mult în ultimul timp. Date minime despre 1 Decembrie 1918 şi despre Campania pentru ocuparea Budapestei ar fi fost suficiente pentru a înţelege care a fost autoritatea morală şi priceperea lui Iuliu Maniu. Câteva informaţii simple despre episcopii uniţi morţi în închisori ar fi scos la iveală faptul că Iuliu Maniu a fost rodul strălucit al culturii produse de Biserica Unită şi „fiu ales” al acesteia, după cuvintele cardinalului Iuliu Hossu. Liderul ţărănist împărtăşea pe deplin viziunea pentru ţară a Bisericii sale, profund patriotică şi orientată clar către Vest. Ca avocat al Mitropoliei Blajului, îi cunoştea bine pe ierarhii, preoţii, intelectualii laici şi o mare parte dintre ţăranii care contribuiseră la Unire. La 30 de ani de la Unire, în închisoarea de la Sighet, respectul şi încrederea reciprocă dintre liderii ţărănişti şi cei ai Bisericii Unite rămăseseră neatinse.
Articolul din EvZ scoate totul din context şi, interpretând răuvoitor câteva declaraţii recente ale prof. Dennis Deletant, insinuează că Iuliu Maniu nu a făcut o politică proprie, ci doar a executat, pe bani, ordine primite de la serviciile secrete britanice. Spre deosebire de Adevărul, EvZ lasă pe planul doi chestia cu banii transmişi prin Maniu pentru acţiunile de rezistenţă şi pune accentul pe morală. Autorul simte enorm şi vede monstruos. Se revoltă. E patriot şi justiţiar. Se crede în fotoliul Preşedintelui Instanţei de la Judecata de Apoi. Vede duşmani în toţi stăinii, mai ales în occidentali, şi vorbeşte de „spionaj” ca Avram Bunaciu şi Silviu Brucan, ca de o vină cosmică şi imprescriptibilă, aşa cum o concepeau creierele formate după mentalitatea lui Stalin.
ILD a prezentat de multe ori, ca pentru miliţieni, toate argumentele legate de poziţia lui Iuliu Maniu în al Doilea Război Mondial. Le reluăm pe scurt pentru cei care au IQ sub 15 şi nu ştiu să se uite la hartă. Repetăm deci că în al Doilea Război Mondial, România, ca toate ţările din Estul Europei, nu a avut opţiunea să se declare Elveţia şi să se izoleze sub un uriaş clopot de sticlă incasabilă. Interesul ţării era să fie alături de anglo-americani, nu de nemţi, nici de ruşi. Această opinie era împărtăşită de liderii democraţi ţărănişti şi liberali, de majoritatea militarilor, a diplomaţilor şi a populaţiei de rând. Războiul dincolo de Nistru nu a fost popular niciodată.
Iuliu Maniu a enunţat foarte clar principiile sale şi le-a aplicat în viaţa sa publică şi privată cu o stăruinţă binecunoscută. El a fost foarte clar cu privire la poziţia sa pro-anglo-americană şi a acţionat în acest sens încă de pe vremea când ruşii se pupau bot în bot cu nemţii, furând împreună bucăţi mari din Estul Europei. Chiar şi Ion Antonescu a înţeles că politica lui Iuliu Maniu era îndreptată numai către intersele României. Schimbarea politicii României în al Doilea Război Mondial a avut loc, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu, exact la momentul oportun, care a fost ales de liderii democraţi ai românilor, fără ruşi sau britanicii. Aşadar, Curea minte când insinuează că Iuliu Maniu nu a stabilit el însuşi linia politică pe care a adoptat-o şi a urmat doar ordinele unor străini. În mod profund abject, Curea pune colaborarea politrucilor comunişti cu KGB sau GRU pe acelaşi plan cu relaţia pe care un lider democrat român o stabilise cu englezii, în scopul de a apăra ce se mai putea din independenţa ţării sale.
De asemenea, explicăm tot pentru cei care au IQ sub 15 şi nu pot înţelege un text scurt, că nu prof. Deletant afirmă că Maniu a fost „spion”, ci el răspunde celor care formulează această nemerincă acuzaţie. Pentru aceasta, el se foloseşte cu bună ştiinţă de tehnica simplificării: „…dacă vrem să luăm la grămadă ce înseamnă agent şi spion, dar era spion în interesul României, el încerca prin atitudinea lui să creeze o situaţie în care ruşii n-ar avea motive să ocupe România.” De aici se înţelege că Maniu a făcut tot ce a putut ca ruşii să nu ocupe ţara, ceea ce este într-adevăr un act de mare patriotism. (În mod nefericit, prof. Deletant, care recunoaşte că nu înţelege tot ce se întâmplă în România, alătură termenul de „patriot” cu cel de „spion” şi dă involuntar apă la moară tocmai celor pe care vrea să îi combată, care slujesc în continuare reţeaua de putere a duşmanilor lui Maniu. Această reţea, metamorfozată şi perpetuată până astăzi, cunoaşte principiile staliniste descrise de Orwell şi ştie că trebuie să controleze trecutul pentru a controla prezentul şi viitorul.)
Amintim din nou că Iuliu Maniu nu a folosit niciodată banii primiţi de la aliaţi pentru interesul propriu, ci a trăit auster, fapt recunoscut unanim de contemporanii săi, inclusiv de duşmani. Suma care nu a fost cheltuită pentru rezistenţă a fost returnată, „detaliu” uitat de Curea, care îl citează trunchiat pe Dennis Deletant. De asemenea, până acum nu s-au găsit rapoarte semnate de Iuliu Maniu, pentru că preşedintele PNŢ era cel care primea, nu cel care dădea rapoarte.
Politica lui Iuliu Maniu faţă de nemţi a fost salutară în situaţia cu totul defavorabilă României din al 2-lea Război Mondial. După cum se arată într-o notă timisă de Grigore Gafencu, încă din 1943, ruşii ne ameninţau că după război putem să rămânem fără Transilvania şi fără toată Moldova, nu doar fără Basarabia. Vladimir Sokolin, un NKVD-ist aflat în Elvetia, afirma foarte clar: ,,Basarabia o pierdeţi. Dacă nu faceţi un pas concret să fiţi primii, pierdeţi întreaga Moldovă. Şi dacă ungurii fac pasul înaintea voastră pierdeţi şi Transilvania”. Fără acţiunile antihitleriste ale lui Maniu şi fără 23 august, realizat „în singura clipă posibilă”, după cum a spus Victor Rădulescu-Pogoneanu, numărul de victime ar fi fost mult mai mare, prigoana împotriva evreilor ar fi fost foarte mult intensificată, şi pierdeam Moldova şi Transilvania, ca să nu mai vorbim de prăpădul pe care l-ar fi produs luptele germano-sovietice pe teritoriul nostru. Aşadar, rămân perfect actuale cuvintele lui Camil Demetrescu: „învinuirea de trădare a Germaniei adusă de un român este o grosolănie intelectuală, ca să mă exprim eufemistic. Adusă de un străin, este pe lângă aceasta şi o dovadă a unei ostilităţi, deghizate sau nu”.
Iată că la aproape 50 de ani de când Camil Demetrescu scria cele de mai sus, prostia şi duşmănia cu care este atacată poziţia lui Maniu în al 2-lea Război Mondial sunt încă foarte agresive. E uşor de văzut că atacurile nu decurg din respectul faţă de principiile morale sau adevărul istoric, ci din slugărnicie faţă de politicile istorice neprietene ale ruşilor, nemţilor sau ungurilor, singurii care au interesul de a ne eticheta drept neguvernabili şi fascişti, între altele, prin pângărirea sau măcar ignorarea meritelor liderilor democraţi interbelici. Aceasta înseamnă terfelirea României Mari, cu scopul foarte clar de a delegitima acest proiect acum şi în viitor. Din fericire, mai există şi o altă semnificaţie, anume că linia politică şi personalitatea Iuliu Maniu îşi păstrează actualitatea, pentru că altfel nu se explică virulenţa cu care preşedintele PNŢ este calomniat la peste 65 de ani de la moartea sa eroică în temniţa de la Sighet, într-o perioadă în care ţara comemorează momente istorice cruciale în care contribuţia sa a fost hotărâtoare.
COMMENTS