Canada nu eutanasiază doar persoanele, ci însăși calitatea de om

Trebuie depuse multe eforturi pentru a restabili înțelegerea corectă a personalității – ceea ce înseamnă să fii om – în societățile care permit eutanasia. Această muncă va dura nu doar ani, ci și decenii și poate chiar mai mult decât atât

În 2016, Canada a legalizat eutanasia pentru adulții care suferă grav și incurabil în apropierea sfârșitului vieții. Patru ani mai târziu, a legalizat eutanasia pentru adulți chiar dacă moartea nu este „previzibilă în mod rezonabil”.

Anul viitor, eutanasia urmează să devină legală și pentru adulții a căror singură afecțiune medicală și sursă de suferință este o boală mintală. Au fost făcute recomandări pentru legalizarea eutanasiei pentru minorii a căror moarte este „previzibilă în mod rezonabil”. Organizația care reglementează medicii din provincia Quebec a sugerat că eutanasia ar trebui să fie disponibilă pentru copiii cu dizabilități grave sau cu boli care îi fac puțin probabil să supraviețuiască.

Între 2016 și 2022, aproape 45.000 de canadieni au murit prin ceea ce se numește oficial „asistență medicală de moarte” sau MAID. Începând cu 2022, eutanasia era practic la egalitate cu bolile cerebrovasculare ca fiind a cincea cauză principală de deces în Canada (doar accidentele, COVID-19, cancerul și bolile de inimă provocând mai multe decese). În fiecare dintre anii precedenți, începând cu 2016, numărul deceselor prin eutanasiere a crescut semnificativ. Între 2019 și 2022, creșterea medie a fost de puțin peste treizeci și unu la sută pe an.

Aceste statistici dezvăluie adevăruri tulburătoare despre ceea ce se întâmplă atunci când o societate legalizează eutanasia. Canadienilor li s-a spus de către avocați, legiuitori și instanțe că eutanasia este un bun fundamental. Dar, în realitate, eutanasia ne învață că demnitatea umană este mai degrabă degradabilă decât durabilă. Ea creează ierarhii ale personalității, punând sub semnul întrebării valoarea și valoarea anumitor indivizi pe baza punctelor forte și a abilităților lor – lucruri care, prin natura lor, sunt mutabile. Aceasta este întotdeauna și pretutindeni o nedreptate fundamentală. În Canada, această nedreptate iese la suprafață în moduri profund dăunătoare.

Aceste avertismente nu sunt noi. Când, în 2021, Canada era pe cale să extindă eutanasia la scenarii în care moartea nu este aproape, trei oficiali ONU – inclusiv raportorul special pentru drepturile persoanelor cu dizabilități – au scris guvernului canadian pentru a-și exprima îngrijorarea cu privire la modul în care acest pas ar afecta persoanele din Canada care trăiesc cu dizabilități. Autorii au remarcat faptul că, dacă eutanasia este „pusă la dispoziția tuturor persoanelor cu o problemă de sănătate sau cu o deficiență, indiferent dacă sunt sau nu aproape de moarte, ar putea urma (sau ar fi întărită în mod subtil) o presupunere socială conform căreia este mai bine să fii mort decât să trăiești cu un handicap”.

Această observație este exactă, dar are o sferă de acțiune mai largă. Atunci când eutanasia este legalizată, ipoteza socială conform căreia este mai bine să fii mort decât să continui să trăiești se instalează în toate scenariile în care eutanasia este legală. Și trebuie să ne întrebăm: ce factori ne-ar determina să credem că este mai bine să fii mort decât să continui să trăiești în aceste scenarii? Susținătorii eutanasiei vor menționa calitatea vieții, autonomia, demnitatea, durerea și suferința. Dar mesajul mai profund încorporat în cuvintele acestor susținători este că unii dintre noi nu mai suntem persoane. Dacă ne găsim eligibili pentru eutanasie, nu mai trăim cu adevărat. Iar dacă acest lucru este adevărat, eutanasia pare a fi o alegere rezonabilă.

În ceea ce privește eutanasia, calitatea vieții și autonomia au fost legate în mod inextricabil de demnitate, ceea ce a afectat modul în care înțelegem calitatea de persoană. Pe măsură ce calitatea vieții și autonomia mea se diminuează, la fel se întâmplă și cu demnitatea mea. Pe măsură ce demnitatea mea se diminuează, la fel se întâmplă și cu personalitatea mea. Odată ce calitatea mea de persoană a dispărut suficient de mult, este o cruzime ca statul să se opună pentru a mă lăsa să mor. De fapt, este crud ca statul să refuze să mă ajute să mor. Intră în scenă eutanasia, oferită prin intermediul sistemului de sănătate.

Asistăm, cu alte cuvinte, la o restructurare a personalității – o restructurare care a început înainte ca eutanasia să fie legalizată în Canada sau în alte țări. Această restructurare mărturisește că, deși unii dintre noi ar putea fi aici din punct de vedere tehnic, nu suntem aici în niciun sens semnificativ. Legalizarea eutanasiei nu este doar un element natural al acestei reconstrucții. Acest pas accelerează, de asemenea, acest proces și îl duce în noi locuri, pretinzând în același timp să facă societățile și pe fiecare dintre noi mai respectuoși față de drepturile omului și, prin urmare, mai umani.

Se pare că viziunea despre personalitate transmisă și consolidată de eutanasie a dus la încălcarea acelorași drepturi care se presupune că au fost încălcate prin interzicerea eutanasiei – drepturi care se referă la personalitate. Într-un caz din 2015, Curtea Supremă a Canadei s-a bazat pe dreptul constituțional la „viață, libertate și siguranță a persoanei” pentru a anula interdicția canadiană privind eutanasia. Această hotărâre a dus la legislația din 2016 care a legalizat prima versiune a eutanasiei pe teritoriul Canadei.

Din 2016, a devenit clar – dacă nu era clar înainte – că legalizarea eutanasiei pune în pericol viața, libertatea și securitatea persoanelor. Dacă este mai ușor să fii eutanasiat decât să găsești o locuință adecvată sau la prețuri accesibile, calitatea de persoană corect înțeleasă este departe de a fi respectată.

Același lucru este valabil și atunci când eutanasia este oferită veteranilor care contactează guvernul pentru asistență, când eutanasia este privită ca singura opțiune viabilă de către o mamă tetraplegică care nu găsește sprijin adecvat pentru a trăi cu handicapul său sau când autoritățile de sănătate publică oferă sesiuni de informare despre eutanasie pensionarilor în timp ce aceștia se gândesc la anii de pensionare.

Atunci când un ministru federal admite că, în unele părți ale Canadei, este mai ușor să ai acces la eutanasie decât să obții un scaun cu rotile, ar trebui să sune un semnal de alarmă.

Și dacă măcar o singură persoană din Canada a ales eutanasia pentru că se consideră o povară pentru ceilalți sau pentru că se simte izolată și singură, Canada nu reușește să protejeze viața, libertatea și securitatea persoanelor. În fața acestor realități, unul dintre raționamentele pentru interzicerea totală a eutanasiei – și anume, imposibilitatea practică de a evita abuzurile – devine clar.

Un exemplu este cel al lui Kathrin Mentler, o femeie în vârstă de 30 de ani care, în luna iunie a acestui an, s-a internat într-un spital din Vancouver din cauza depresiei și a gândurilor sinucigașe – afecțiuni cu care trăiește de ceva timp, dar care s-au acutizat din cauza unui eveniment traumatic recent. Odată ajunsă la spital, Mentler a fost dusă într-o cameră unde un clinician i-a spus că sistemul de sănătate este „stricat” și că timpul de așteptare pentru a vedea un psihiatru va fi semnificativ.

Apoi, clinicianul a întrebat-o dacă s-a gândit vreodată la eutanasie, menționând că ar fi mai „confortabil” decât să se sinucidă prin supradozaj de medicamente, o preocupare pe care Mentler o avea în mod special în minte când a mers la spital în acea zi. În cuvintele ei: „M-am dus acolo în mod special în acea zi pentru că nu am vrut să ajung într-o situație în care să mă gândesc să iau o supradoză de medicamente”.

Timp de decenii, societăți precum Canada au cheltuit, pe bună dreptate, timp, bani și resurse pentru prevenirea sinuciderilor. Cazul lui Mentler relevă o schimbare îngrijorătoare pe acest front: ea dorea să trăiască, însă i s-a sugerat moartea. În timp ce schimbul dintre Mentler și clinician a fost scurt, iar spitalul spune că întrebarea despre eutanasie a fost doar o modalitate de a evalua nivelul de suicid al lui Mentler, se pare că la mijloc a fost ideea că personalitatea lui Mentler se estompa. Dacă o societate oferă eutanasia ca soluție pentru persoanele care au tendințe sinucigașe, am ajuns la o destinație în care personalitatea a fost restructurată dincolo de orice recunoaștere.

Cazul lui Mentler este, de asemenea, revelator, deoarece eutanasia i-a fost adusă la cunoștință într-un moment în care părea să nu fie eligibilă pentru ea. Eutanasia pentru persoanele care suferă exclusiv de boli mintale nu va fi disponibilă în Canada până anul viitor. Poate că pasul de legalizare a eutanasiei pentru persoanele aflate în alte circumstanțe –  circumstanțe care sunt în prezent acoperite de lege – a activat un radar în interiorul unor canadieni pentru alte cazuri în care eutanasia ar trebui să fie legală. Legislația din 2016 ne-a învățat elementele de bază ale cazurilor în care eutanasia ar trebui să fie acordată, iar acum aplicăm aceste lecții la situații noi.

Acest radar pare acum să capteze membri ai societății care se află în situații deosebit de dificile, cum ar fi persoanele fără adăpost și care se luptă cu șomajul, bolile psihice și fizice și dependența de droguri sau alcool. Zonele din orașele canadiene în care aceste provocări sunt deosebit de vizibile, cum ar fi Downtown Eastside din Vancouver, sunt acum menționate în același timp cu eutanasia. Un articol recent sugerează că persoanele care suferă de tulburări legate de consumul de substanțe ar putea fi eligibile pentru eutanasie odată ce boala mintală este adăugată la criteriile de eligibilitate.

Articolul, făcând această previziune, face, de asemenea, referire la modul în care eutanasia erodează conceptul de personalitate. După cum spune un susținător al Downtown Eastside citat în articol, a face ca persoanele afectate de abuz de substanțe să fie eligibile pentru eutanasie înseamnă a spune că aceste persoane „nu sunt cu adevărat umane”.

În Canada, suntem martori la ramificațiile puternice ale legalizării eutanasiei, numite eufemistic „asistență medicală pe moarte”, care este oferită printr-un sistem de sănătate finanțat din fonduri publice, înfășurată în înțelegeri distorsionate ale demnității și drepturilor și demonizând indivizii și instituțiile care cred (și doresc să acționeze pe baza convingerii) că eutanasia este o crimă și un semn al unei societăți necivilizate și inumane. Aceasta este o poveste de avertizare care trebuie spusă.

Unii susținători ai eutanasiei vor spune că aceste declarații sunt o alarmă hiperbolică. Ei au spus același lucru atunci când criticii eutanasiei au avertizat că deschiderea ușii în 2016 va duce la eutanasie în alte cazuri și contexte: atunci când moartea nu este previzibilă, când sunt implicați minori, în cazuri de boli mintale și nu numai. Și uite unde ne aflăm, mai puțin de un deceniu mai târziu. Uitați de panta alunecoasă. Aceasta a devenit o hazna.

Trebuie depuse multe eforturi pentru a restabili înțelegerea corectă a personalității – ceea ce înseamnă să fii om – în societățile care permit eutanasia. Această muncă va dura nu doar ani, ci și decenii și poate chiar mai mult decât atât.

Dar această muncă trebuie să înceapă de undeva. Eu cred că începe cu a spune adevărul. Eutanasia nu șterge o coajă a unei persoane. Ea șterge o persoană, de fiecare dată.

Tribuna.US