Cenzură, dezinformare și democrație

Cenzură, dezinformare și democrație

Societatea americană se află în mijlocul unei meta-dezbateri puternice pe tema cenzurii, libertății de exprimare și democrației. Această dezbatere este, uneori, greu de urmărit din cauza aparentelor contradicții și afirmațiilor cu două înțelesuri pe care le determină. Este util să facem câteva distincții inerente acestui discurs, analizează Anthony Matoria într-un articol American Thinker.

Prima distincție are de a face cu ce înțeleg diferite partide prin termenul „democrație“. Există o facțiune progresistă care insistă că, de exemplu, suprimarea anumitor opinii pe rețelele sociale este esențială pentru „democrația noastră“. Libertatea de exprimare este, prin urmare, o potențială amenințare la adresa democrației, o afirmație contra-intuitivă.

Viziunea progresistă asupra democrației este că oamenii au dreptul de a alege dintre opțiuni limitate care sunt acceptabile pentru elitele globaliste. Conceptul este caracteristic părinților care influențează comportamentul copiilor lor oferindu-le doar opțiuni acceptabile: în loc să întrebe dacă dorește să se spele pe dinți, părinții întreabă copilul dacă dorește să folosească o periuță de dinți albastră sau roșie.

Progresiștii utilizează aceeași tactică: doriți intensificarea imigrației prin aplicarea laxă a legislației la frontiere sau reforma legilor de imigrație legală, sau ambele? Doriți renunțarea la combustibilii fosili prin taxe pe amprenta de carbon sau subvenționarea energiei regenerabile, sau ambele? Și așa mai departe. În acest context, „democrația“ este iluzia dreptului de a alege prezentată sub forma unei alegeri între opțiunile acceptabile pentru elite.

Când progresiştii afirmă că libertatea de exprimare reprezintă o ameninţare la adresa „democraţiei“, ei nu se contrazic; doar sunt selectivi cu privire la ceea ce înțeleg prin „democrație“.

Viziunea liberală clasică este că democrația permite oamenilor să aleagă dintre toate alternativele disponibile, nu doar cele preselectate și conforme cu opinia elitei. Disputa cu privire la acest aspect este motivul pentru care progresiştii acceptă cenzura totală. Ei nu doresc ca oamenii să fie informați despre posibilități și alternative, altele decât cele favorabile unei agende progresiste.

De exemplu, elita consideră că toți trebuie să se vaccineze împotriva COVID, prin urmare orice informație care ar putea ridica semne de întrebare ce ar afecta acest obiectiv trebuie suprimată, fie că este vorba de îndoieli legitime privind eficacitatea vaccinului sau efectele sale secundare, disponibilitatea tratamentelor, virulența variantelor etc.

Pentru a înțelege rolul cenzurii și dezinformării în discursul public, poate fi util să facem o distincție simplă între realitate și adevăr. În termeni simpli, realitățile se observă, iar adevărurile se deduc sau, alternativ, realitatea constituie dovezile palpabile, iar adevărul reprezintă concluzia trasă în baza dovezilor.

Această relație dintre realitate și adevăr se regăsește în toată activitatea științifică și progresul uman. De exemplu, Tycho Brahe a făcut observații detaliate privind mișcările planetelor – adică a înregistrat dovezi – iar Johannes Kepler a folosit aceste date pentru a deriva legile mișcării planetelor – adică adevăr. Caracteristicile esențiale ale realității și adevărurilor acestui model simplist sunt că realitatea trebuie să fie o descriere exactă a lucrurilor observate, iar adevărurile trebuie să reprezinte realitățile ilustrate de aceste lucruri.

Această distincție schematică între realități și adevăruri ilustrează diferența de opinie dintre progresiști ​​și liberalii clasici. Un exemplu practic al acestui principiu este că rata infracționalității înainte și după adoptarea reformelor privind eliberarea pe cauțiune și numirea de procurori progresiști ​​constituie realități, iar oamenii sunt suficient de abili pentru a analiza acele realități și a determina dacă teoriile experților și ale ideologilor de elită sunt valide.

Una dintre premisele, precum și beneficiile, adevăratei democrații este că oamenii posedă o înțelepciune colectivă, rațiunea și bunul simț necesar pentru a extrage adevăruri din realități dacă acele realități le sunt prezentate cu acuratețe, în special în ceea ce privește chestiunile politice.

În viziunea progresistă, doar experții sau autoproclamatele elite sunt calificate să facă acest lucru. Această perspectivă are ca rezultat afirmația că orice alte realități invocate sau inferențe extrase din acestea reprezintă „dezinformare“, dacă intră în contradicție cu opinia progresistă.

Citește și Încercarea lui Musk de a prelua Twitter îi îngrozește pe democrații pro-cenzură

Progresiștii încearcă să controleze discursul în mai multe moduri. Unul este limitarea propagării anumitor realități, astfel încât oamenii să nu fie tentați să tragă din ele concluzii nedorite. Această tactică se observă în mod obișnuit în rapoartele privind infracționalitatea, când rasa suspectului este cunoscută, dar nu este precizată.

S-a observat, de asemenea, în încercarea companiei Pfizer de a interzice publicarea datelor clinice referitoare la vaccinurile COVID timp de 75 de ani, sau interzicerea oricărei discuții privind rolul ivermectinei în tratamentul COVID, pe rețelele de socializare. Rezultatul acestei tactici este cenzura practicată de Twitter și Facebook.

O altă tactică progresistă este aceea de a limita în mod explicit analizarea faptelor doar de către anumiți experți special desemnați sau de a le permite jurnaliștilor să înlocuiască informațiile obiective cu determinări subiective a ceea ce consideră ei că este adevărat.

Știrile de seară durau în trecut cincisprezece minute și, în general, se descria doar ce s-a întâmplat, fără a exista presupusa nevoie ca cineva să explice ce însemnau respectivele fapte. Rolul jurnaliştilor se presupunea a fi acela de a raporta faptele cu acurateţe şi fără părtinire, iar opiniile erau clar identificate ca atare.

„Fals, dar corect“ constituia un oximoron. Opiniile promovate sunt acum prezentate drept adevăruri, iar orice le pune sub semnul întrebării sau le contrazice reprezintă dezinformare și constituie „un pericol“. Scopul acestei tactici este de a-i face pe oameni să se îndoiască de capacitatea lor de a evalua, discuta, și a trage concluzii din realitățile prezentate, astfel încât singurele opinii despre care se poate discuta să fie cele „agreate“.

O a treia tactică de management la informației a progresiștilor este de a împiedica analizarea și discutarea realităților de către toți oamenii prin recurgerea la eufemisme și neologisme. Astfel, „realitățile“ sunt prezentate în termeni precum „persoană care naște“, „în mare parte pașnice“, „creșterea de prețuri datorată lui Putin“ etc.

Implicațiile pe care le are un astfel de limbaj este că e de necontestat faptul că și bărbații pot naște, că Putin este de vină pentru inflație etc. Acestea sunt opinii prezentate drept realități, cu intenția de a inhiba, prin modificarea ipotezelor de bază, capacitatea oamenilor de a analiza obiectiv și de a trage concluzii pe baza lor, în mod independent.

Mențiunile de mai sus ne permit să înțelegem discuțiile aparent distopice și ireale pe tema dezinformării, cenzurii și democrației. Pe scurt, opinia elitelor este că oamenilor de rând nu ar trebui să li se permită să evalueze ei singuri faptele pentru a stabili anumite adevăruri și nici pentru a lua decizii informate și independente cu privire la viața lor proprie și la societatea în care trăiesc.

Mai mult, elitele consideră că, dacă oamenilor li s-ar permite să analizeze și să discearnă între toate alternativele posibile cu privire la o anumită problemă, ar putea lua decizii greșite și, prin urmare, opțiunile care li se oferă trebuie limitate la o gamă restrânsă și agreată. Aceasta nu este democrație; este tiranie paternalistă, este stupidă și distructivă.

Acest demers al Stângii este în prezent unul viguros și periculos. Se manifestă de exemplu în faptul că New York Times susține că James O’Keefe nu este un jurnalist adevărat sau că platformele social media decid singure care „surse de știri sunt legitime“ sau „care verificatori ai faptelor sunt independenți“.

Validitatea realităților nu depinde de cine le relatează. Această strategie a Stângii poate și va cauza un prejudiciu semnificativ, dar pe termen lung este destinată să eșueze, deoarece adevărul nu este o chestiune de opinie, iar oamenii se pricep mai bine decât oligarhii din domeniul tech și experții atent selectați să-și determine propriile interese și ce le aduce bunăstare.

Ceea ce e sigur e că realitățile sunt niște chestiuni imposibil de manipulat la infinit și, așa cum a observat Shakespeare în The Merchant of Venice, „adevărul iese întotdeauna la lumină“.

Traducere și adaptare
Tribuna.US

COMMENTS

WORDPRESS: 0