Poveștile întortocheate folosite de apologeții Hamas pentru a justifica cele mai îngrozitoare excese teroriste ale vremurilor noastre nu se bazează do
Poveștile întortocheate folosite de apologeții Hamas pentru a justifica cele mai îngrozitoare excese teroriste ale vremurilor noastre nu se bazează doar pe simple neînțelegeri și distorsiuni aleatorii, ci mai degrabă pe minciuni, analizează Michael Medved pentru Illinois Family Institute.
De exemplu, cei care apără ceea ce este de neiertat, susțin că „ocupația” israeliană a lăsat locuitorii asupriți din Fâșia Gaza fără altă alternativă decât „protestul” ucigaș și de o brutalitate de nedescris.
Această afirmație nu răspunde niciodată la întrebarea evidentă cum poate o națiune să „ocupe” o bucată de proprietate atunci când niciunul dintre soldații, ofițerii de poliție, birocrații sau oamenii de afaceri nu a pus vreodată piciorul în incinta ei.
Decizia dificilă a Israelului din 2005 de a îndepărta tot personalul militar și de aplicare a legii, împreună cu cele 8.000 de suflete curajoase care stabiliseră comunități agricole mici, dar înfloritoare, în teritoriu, a făcut din Gaza un paradis palestinian pur, fără evrei. Autoritățile au mutat chiar și trupurile neînsuflețite care fuseseră îngropate în cimitirele locale, în semn de recunoaștere a urii egoiste față de evrei care a motivat Hamas încă de la organizarea sa oficială în 1987.
Controlul israelian asupra Fâșiei Gaza a constituit un interludiu relativ scurt și benign în istoria lungă și chinuită a zonei. Turcii otomani au cucerit întreaga regiune în 1516 și au condus-o în următorii 402 ani, până când britanicii au preluat conducerea după victoria lor în Primul Război Mondial. Armata egipteană a ocupat Gaza în timpul Războiului de Independență israelian din 1949 și a condus-o în următorii 18 ani, cu o scurtă întrerupere în 1956, după Războiul din Sinai împotriva Israelului.
Războiul de șase zile din iunie 1967 a inițiat singura perioadă de prezență evreiască prelungită în fâșie, deoarece Egiptul a refuzat să ia în posesie pe termen lung enclava. Acest interludiu de putere israeliană a marcat, de asemenea, începutul unei creșteri spectaculoase a populației și a îmbunătățirii standardelor de viață.
Conform statisticilor Națiunilor Unite, recunoscute la nivel internațional, în 1970, în Gaza locuiau 340.000 de persoane, iar până în momentul în care Israelul și-a evacuat toți cetățenii și resursele din fâșie, în 2005, în speranța că palestinienii vor stabili acolo o entitate independentă și autonomă, numărul acestora a crescut de peste patru ori – la aproape 1,6 milioane. Între timp, speranța generală de viață la naștere pentru toți palestinienii (atât în Cisiordania, cât și în Gaza) a urcat de la 50,97 de ani în 1967, în momentul preluării israeliene, la 75,4 ani până în 2022 – o cifră care se compară îndeaproape cu cea a Statelor Unite (76,1 ani) anul trecut, deși nu și cu cea a Israelului însuși (82,7 ani).
Aceste cifre nu ar trebui să fie folosite pentru a minimiza impactul guvernării tiranice de către huliganii și fanaticii islamiști din Hamas, ale căror politici au dus la un șomaj de 50% în Gaza și la o dependență crescută și paralizantă față de sprijinul generos al UNRWA (Agenția Națiunilor Unite de Ajutorare și Lucrări pentru Refugiații Palestinieni din Orientul Apropiat), precum și față de statele arabe donatoare bogate, precum Qatar.
Dar creșterea dramatică a populației și alte îmbunătățiri (96,9% dintre palestinienii cu vârsta de peste 15 ani știu să citească și să scrie) ar trebui să infirme afirmația adesea repetată că Gaza reprezintă nimic mai puțin decât o „închisoare în aer liber”. Dacă acest lucru ar fi adevărat, de ce ar reuși sute de mii de prizonieri suplimentari, în fiecare an, să se izoleze acolo?
Efortul de a exagera și de a evidenția suferințele palestinienilor, în general, și ale locuitorilor din Gaza, în special, favorizează o mentalitate de victimă care alimentează direct ideologia degenerată și plină de ură a Hamas. Acest accent nu numai că ascunde progresele reale înregistrate în regiune, dar neagă și rolul Israelului în promovarea acestor succese. Departe de a fi provocat genocidul cuiva, statul evreu merită o mare parte din creditul pentru dezvoltarea economică și progresele în domeniul educației și al sănătății publice, mergând înapoi până la începuturile mișcării sioniste moderne, cu aproape 150 de ani în urmă. Întoarcerea istorică a sute de mii de evrei în vechea lor patrie nu i-a alungat pe palestinieni, ci a atras de fapt sute de mii de noi rezidenți arabi care s-au alăturat energiei economice generate de renașterea unei comunități evreiești.
Să luăm în considerare câteva dintre cifrele impresionante compilate de oficialii britanici care au menținut Mandatul Palestinei sub Liga Națiunilor între 1918 și 1948. În intervalul de 20 de ani dintre Primul și Al Doilea Război Mondial, populația evreiască a explodat cu 470.000 de persoane, în timp ce numărul arabilor care au sosit în Palestina a crescut și mai mult – cu 588.000 de persoane. De fapt, populația arabă permanentă a crescut cu 120% între 1922 și 1947.
Îmbunătățirea condițiilor de viață a jucat un rol important în această creștere: Speranța de viață a musulmanilor a crescut de la 36 de ani în 1926 la 49 de ani în 1943. Mortalitatea infantilă musulmană a scăzut de la 201 la mie în 1926 la 94 la mie douăzeci de ani mai târziu. În loc să desemneze renașterea unei patrii evreiești în limba arabă drept “Nakba”, sau catastrofă, activiștii musulmani ar putea întâmpina mai corect fenomenul drept “Baraka” – sau binecuvântare.
Această realitate demonstrează nevoia disperată ca partea decenței și a bunului simț să prevaleze în conflictul actual și să se revină la energiile pozitive reprezentate de acordurile Abraham și de cooperarea emergentă dintre Israel și Arabia Saudită. Atunci când niciuna dintre părți nu este animată de poftă de sânge sau de furie nihilistă și sinucigașă, am putea reveni la construirea recunoașterii faptului că succesul pentru aproapele tău ajută mai des decât dăunează propriei tale bunăstări.
Tribuna.US
COMMENTS