COALIȚIA PENTRU FAMILIE – Poziție față de strategia de educație parentală din România

Ministerul Educației a pus în dezbatere publică Strategia Națională de Educație Parentală „Părinți educați, copii fericiți”, program ce vizează “educarea” părinților în vederea creșterii corespunzătoare a copiilor. Coaliția pentru Familie din România își exprimă poziția referitoare la acest proiect.

1. Care sunt cauzele reale ale problemelor pe care se fundamentează strategia? De ce sistemele actuale de corecție a lor nu funcționează?

Între problemele menționate în strategie se enumeră: riscul de sărăcie, abandonul școlar, abandonul familial, fenomenul părinților plecați în străinătate, nivelul redus de vaccinare etc. Toate aceste probleme sunt deja cunoscute și statul român se presupune că a luat deja măsuri în rezolvarea lor. Daca ele nu au avut rezultatele scontate, de ce nu sunt aduse corecții la actualele instituții angrenate în rezolvarea lor? Care este garanția că o nouă abordare nu va produce același eșec sistemic? Lipsa de finanțare a mecanismelor de intervenție actuale este deja larg cunoscută. Operaționalizarea administrativă a unei noi tematici (educația parentală) va atrage după sine o întreagă mașinărie birocratică și fonduri substanțiale. Acest lucru înseamnă că instrumentele actuale de intervenție au suferit un eșec sau vor fi aduse în colaps. De ce Ministerul Educației nu își axează eforturile pe finanțarea corespunzătoare a sistemului educațional, aflat permanent în criză?

2. Cine are nevoie de educație parentală?

Strategia propusă are ca obiectiv participarea a 80% dintre părinții din România la viitoarele cursuri și în conținutul strategiei se prezintă lipsa obligativității educației parentale ca fiind o problemă. Se induce așadar ideea că părinții români sunt incapabili în a-și educa corespunzător copiii. Soluția salvatoare este intervenția statului, prin specialiștii din varii ONG-uri. Generalizarea profilului de părinte dezinteresat de binele copilului, incapabil să îl îndrume pe calea unor principii morale fundamentale, care să-l facă pe copil să discearnă în mod evolutiv binele de rău, incapacitatea funciară de a se raporta la noile pericole (digitalizarea excesivă, fenomenul pornografiei, sedentarismul, etc) este jignitoare. De ce sunt părinții obligați să achite din banii lor, pe timpul lor, cursuri pe care nu și le doresc?

Problemele punctuale necesită soluții punctuale. Familiile în interiorul cărora se identifică disfuncționalități majore pot fi sprijinite punctual, în măsura în care există deschidere reală din partea acestora în asimilarea unor atitudini și cunoștințe favorabile dezvoltării corespunzătoare a copiilor.

3. Care sunt subiectele aduse în discuție și maniera de raportare la ele?

Trimiterea permanentă la practicile internaționale în domeniu o considerăm potențial problematică.

Făcând o paralelă cu tematica educației sexuale, se relevă diferențe majore între viziunea societății românești și „bunele practici internaționale”. Sexualitatea în viziunea societății românești, ce se identifică drept conservatoare, este un aspect ce ține de intimitate și relație profundă de cuplu, în timp ce standardele internaționale o prezintă ca o manieră de obținere a plăcerii, pe care copiii o pot experimenta, principala grijă fiind aceea a eliminării riscurilor implicate. Realitatea ne arată că o relație de căsătorie durabilă implică îndeosebi o axare pe principii morale a partenerilor, tema sexualității fiind secundară, ce nu necesită ani de studiu intens.

Sunt aduse în discuție subiecte sensibile, insuficient analizate din perspectiva rezultatelor reale asupra bunăstării copilului, printre care se află și conceptul interesului superior al copilului. Practic, statul, prin specialiștii săi, dorește să se substituie părinților, în a stabili noțiunea de bine și rău, uzurpând dreptul lor constituțional. Evident, nu ne referim aici la situațiile deja reglementate de legislația în vigoare, în care intervenția statului este absolut necesară, când integritatea copiilor este pusă în pericol.

4. Cine va educa părinții și tinerii aflați la vârsta maturității?

Apariția unei noi meserii de educator parental ridică în mod firesc și întrebarea legată de persoanele care o vor practica. Din cuprinsul strategiei se reflectă o deschidere către persoane aflate atât în zona serviciilor publice cât și serviciilor private, livrate prin intermediul ONG-urilor. Este de notorietate că sistemul organizațiilor nonguvernamentale existente în România, care angrenează resursă umană relevantă ca volum, este în principal finanțat de către entități care susțin o viziune secularizată a societății. Corpul profesoral, deja încărcat cu sarcini administrative și aflat într-o criză profundă de resurse umane, datorată subfinanțării sistemului de învățământ, va fi minoritar în acest proces. O implicare mai mare nu va face decât ca misiunea sa fundamentală să fie și mai îngreunată.

Concluzii

Resursele financiare prelevate de către statul român de la părinții din România trebuie utilizate în principal pentru a garanta un sistem educațional performant, o economie națională funcțională, în care atât părinții cât și copiii ajunși la vârsta maturității să își poată fructifica energiile. Nevoia de ajutor punctuală a unor familii aflate în dificultate este bună, dar trebuie satisfăcută prin intervenții punctuale țintite, cu aplicarea unor măsuri pe mai multe planuri, care să ajute copiii și părinții în asemenea situații complexe.

Extinderea intervenției statului în toate domeniile vieții de familie, deși făcută uneori cu bune intenții, se poate dovedi extrem de nocivă, creând posibilitatea apariției unui sistem centralizat, ce poate fi influențat de ideologii impuse din exterior, neancorate în valorile și viziunile familiilor din România.

În concluzie, respingem ideea unei strategii de educație parentală, așa cum este propusă în consultarea publică.

Tribuna.US