Complicitatea Bisericii Anglicane în revoluția sexuală

Potrivit arhiepiscopului Foley Beach, primatul anglican al Americii de Nord, Biserica Anglicană a viitorului trebuie să fie o biserică care se căiește. Evanghelia însăși începe cu căință: „Pocăiți-vă, căci Împărăția cerurilor este aproape” (Matei 3:2). În discursul său de la Conferința Globală a Viitorului Anglican 2023, arhiepiscopul a evidențiat pocăința personală, exemplificată prin mărturisirea din cadrul liturghiei anglicane. Dar el a precizat, de asemenea, nevoia de pocăință ecleziastică, analizează Jay Thomas, rectorul bisericii anglicane St. Mark’s din Moultrie, Georgia, pentru First Things.

Căința ecleziastică este înfricoșătoare pentru că necesită să recunoaștem că biserica, sursa vizibilă de autoritate și adevăr la care ne uităm în această lume, a eșuat. Să mori față de tine însuți, să te căiești și să cauți iertarea sunt modelele normative ale vieții creștine, dar adesea evităm acest model ca trup bisericesc din cauza implicațiilor sale – din cauza fricii noastre.

Când ne gândim la căința ecleziastică, trebuie să recunoaștem că în toate epocile cele mai dificile din istoria Bisericii, chestiunile care au fost cele mai definitorii și cele care au divizat cel mai mult au fost cele legate de Dumnezeu și de Hristos (teologie și hristologie). Astăzi, în timp ce ne încurcăm în revoluția sexuală, întrebările care divizează sunt cele de antropologie. Dar trebuie să afirmăm fără ezitare că, deoarece Hristos a devenit om, întrebările de antropologie sunt în mod intrinsec întrebări de hristologie.

Omul Isus Hristos stă la dreapta Tatălui. Da, El este pe deplin Dumnezeu, dar nu putem uita că rămâne, de asemenea, pe deplin om. Antropologia creștină participă la hristologie. Astfel, chestiunile legate de sexualitatea umană, de rolurile de gen și de biologie nu pot fi limitate la domeniul adiaforei. Acest lucru nu se datorează faptului că creștinilor le pasă doar de sex, ci pentru că creștinilor le pasă doar de Hristos.

Din nefericire, în Anglicanism, ne-am comportat ca și cum antropologia nu ar conta și, făcând acest lucru, am pierdut centrul hristologic. Nimeni nu poate nega succesul imens al revoluției sexuale în cadrul culturii occidentale. Antropologia noastră culturală a fost răsturnată cu susul în jos. Hristos nu este prezent nicăieri în ea.

Ca biserică, nu putem permite culturii să ne dicteze antropologia noastră; totuși, dacă vrem să reușim să readucem cu succes antropologia hristologică în centru, trebuie să înțelegem corect unde am greșit și să ne căim de acest eșec.

Apostolul Petru ne amintește că judecata începe cu casa lui Dumnezeu (1 Petru 4, 17). În cadrul casei lui Dumnezeu, am deschis ușile care au pavat calea revoluției în mijlocul nostru. În calitate de preot anglican, pot vorbi doar în numele tradiției mele, iar în tradiția mea, apelul la căință este clar.

În 1930, conferința episcopilor anglicani de la Lambeth a subminat scopurile căsătoriei creștine, permițând o utilizare limitată a contraceptivelor în cadrul uniunii conjugale. Acest act sinodal a deschis ușa pentru ca revoluția sexuală modernă să intre în biserică; astfel, suntem complici. Hristos însuși ne arată că, de la început, sexualitatea umană a fost ordonată în mod corespunzător doar în cadrul uniunii de legământ dintre un bărbat și o femeie (Matei 19:8).

Mai mult, această uniune a fost rânduită pentru rodnicie (Geneza 1:28). În esență, unitivul și procreatorul aparțin împreună. Aceasta a fost intenția lui Dumnezeu de la început, însă episcopii anglicani le-au separat pe acestea două. De la această poartă, apele s-au precipitat în haosul torențial al marasmului sexual modern.

Apostolul Pavel ne învață că unirea bărbatului și a femeii în căsătorie reflectă unirea lui Hristos cu Biserica Sa. Această uniune este în mod fundamental și intrinsec dătătoare de viață și reproducătoare. Întregul mesaj al Evangheliei se referă la aducerea unei vieți noi, a vieții veșnice, a vieții din belșug. Dumnezeu a conceput sexul pentru a fi ordonat în vederea creării unei noi vieți, iar ultimul secol ne-a arătat că atunci când acest act se desparte de scopul lui Dumnezeu, întreaga structură se prăbușește.

Dumnezeu are un plan ordonat și minunat pentru omenire. Antropologia dezordonată aduce dezordine. În experiența mea personală, am învățat aceste adevăruri din Humanae Vitae și din Teologia trupului a Papei Ioan Paul al II-lea. Cu toate acestea, colegii anglicani și alți protestanți nu trebuie să caute atât de departe pentru a fi catehizați în aceste adevăruri.

Recent, la Conferința Formată din cadrul Diecezei Anglicane de Sud, teologul moral C. Ben Mitchell a subliniat, de asemenea, că anglicanii sunt complici și trebuie să se căiască. Mai mult, în cartea sa “Nu putem să tăcem”, teologul baptist din sud Albert Mohler a demonstrat același lucru.

În calitate de anglican, acest lucru este un motiv de rușine. Biserica mamă a comuniunii mele a capitulat recent în multe chestiuni legate de sexualitatea umană și de rolurile de gen, pentru care a fost chemată pe bună dreptate la căință. Dar în sfera mea, noi, cei care pretindem că suntem anglicani conservatori sau tradiționali, trebuie să ne căim și noi. Am permis ca actul unitiv și cel procreativ să fie separate în cadrul căsătoriei, deschizând astfel cutia antropologică a Pandorei.

Dar există speranță. După cum a remarcat Arhiepiscopul Beach, Biserica Anglicană modernă este chemată să fie o biserică care se căiește. S-ar putea să nu putem pune pisica înapoi în sac (ca să spunem așa), dar putem cere iertare lui Dumnezeu, iar prin iertarea și harul Său, nimic nu este imposibil.

Drumul care ne așteaptă este anevoios, dar Hristos a promis că biserica Sa va trece prin încercări și persecuții. Prin urmare, nu trebuie să ne temem de repercusiunile culturale. Frica nu va face decât să ne schilodească; Evanghelia pocăinței ne eliberează.

Fie ca Biserica să se căiască, să se întoarcă de la păcatele ei și apoi să avanseze în libertatea Evangheliei care ne cheamă pe fiecare dintre noi la viața abundentă a harului.

Tribuna.US