Corespondență din Ierusalim: Vinerea Mare – Liniștea cea dinaintea Luminii

Corespondență din Ierusalim: Vinerea Mare – Liniștea cea dinaintea Luminii

Suntem în adânc de Evanghelie. În seara de Joi, la Denie, Douăsprezece Evanghelii au fundamentat întreaga aducere aminte legată de Pătimirea Domnului. Fiecare verset, un cui în suflet. Trăim emoția trădării și uneori ne încărcăm cu ura din trădare. Și, deseori, ne hrănim cu ura aceasta frustrările, frângând, în locul Euharistiei, sufletul aproapelui tău.

Renunțând la rațiune de dragul iraționalului. Dacă analizăm comportamentul zilelor în care Hristos a fost judecat, umilit și aruncat în moarte le putem înscrie între cele mai întunecate zile ale umanității. Când rațiunea își pierde miezul de teologie – de cunoaștere în Dumnezeu a vieții – își pierde sensul. Aceasta ne spune, de fapt, ziua aceasta, începută prin vânzare și finalizată în ucidere. Asemeni unei văi a plângerii după omenia noastră. Pentru că, desigur, nu întâmplător Domnul Hristos este răstignit în ziua a 6-a a Săptămânii (în 13 Nissan) aducând aminte că omul a fost creat de Creator tot în ziua a 6-a din creație. Prin răstignirea Domnului, Hristos se reactualizează Raiului. Se deschid orizonturile morții pentru a fi biruite de Înviere. Într-o sintetică prezentare a zilei de Vineri, Sinaxarul zilei din Triod consemnează: În Sfânta și Marea Vineri, se prăznuiesc Sfintele și mântuitoarele și înfricoșătoarele Pătimiri ale Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos: scuipările, lovirile peste față, palmele, insultele, batjocurile, veșmântul de porfiră, trestia, buretele, oțetul, piroanele, sulița, și înainte de toate, crucea și moartea, pe care le-a primit de bunăvoie pentru noi. Se mai face încă pomenire de mărturisirea mântuitoare făcută pe cruce de tâlharul cel recunoscător, care a fost răstignit împreună cu El”.

Este poate cea mai sintetică prezentare a zilelor ce le-am parcurs. Pe de o parte, hărțuirea lui Hristos. Complotarea penibilului dinaintea inefabilului, dinaintea veșniciei mântuitoare. Instaurarea absurdului ca linie de demarcație între falsul-politic și falsa-rațiune teologică a vieții. Dacă  te uiți cum strigă dinaintea lui Pilat – „Nu avem alt Împărat decât numai pe Cezarul” – mai că i-ai crede pe fariseii, cărturarii și saducheii politizați ai vremii. Ei fac din moartea Mântuitorului punte peste interesele ce le aveau în a ține deschisă colaborarea cu Pilat. Și Domnul admite aceasta, ca și plimbarea între autorități, între Prefectul Iudeei și regele Iudeei – marionetă a intereselor romane în zonă. Vindecând animozitățile chiar între dușmani politici. Văd aici, în episoadele dramatice ale pulverizării otrăvii de ură și trădare peste Însuși Dumnezeu, o ripostă de mare caracter a Domnului: scuipat, binecuvântează – asuprit, eliberează – căznit, vindecă. Răspunde cu liniște la amarul neliniștit și la frustrările în răutate ale oamenilor din Ierusalim. Dacă ne uităm atenți la tabloul vremii de atunci, vreme de răstignire, vedem că nici astăzi nu sunt schimbate multe. Se vede în ce mod răul e persistent. Noi astăzi tot eliberarea lui Baraba am susține-o pentru că așa ni se șoptește în cască de cei interesați ca Domnul să moară (Matei 27. 3-32, pentru a urmări întreaga „făcătură” politică a momentului). De fapt, l-am omorî în fiecare zi, aducând argumentele unei lipsite de sens autorități raționale care, lipsită de morală, nu este alta decât iraționalitatea de a fi a ideologiilor.

Din descrierea de Sinaxar a zilei se desprinde, cum vedeți, tâlharul pocăit. O veche legendă biblică ne spune că acesta ar fi negociat cu mult mai sângerosul său camarad de tâlhărie la vremea când Pruncul Iisus, însoțit de Maica Domnului și de Dreptul Iosif, fugeau de urgie, lăsarea Domnului Hristos în viață. Emoționanta poveste se sfârșește cu întâlnirea dintre deținutul Hristos și deținutul-tâlhar în temnița romană a Citadelei în care locuia Pilat când ajungea la Ierusalim. Celălalt, ce primise preț de răscumpărare – de la tâlharul-pocăit de azi – nu simte, nu intuiește în Hristos pe Dumnezeu. Dar celălalt, omenosul, tresare în striațiile adânci ale memoriei, Domnul aducându-i aminte de momentul din Pustia ce unea Țara sfântă cu Egiptul. Textul vine de fapt să ne spună că nu o secundă ori câteva clipe l-au mântuit pe tâlhar. Ci gestul de protejare a unui Copil – și ce Copil – pe drumul ce-l salva din neomenoasa fugă impusă de Irod. Gestul de fraternitate cu cel aflat la ananghie. Și tăria de a renunța la tot ce câștigase – indiferent cum o făcuse – pentru a salva un suflet ce-l vedea curat și lipsit de apărare. Renunțarea la tot ce avea ne duce cu gândul, nu-i așa, la Maria, femeia din Betania, care în casa lui Simon Leprosul pusese în mirul cel scump nu doar toți banii, ci și toată dragostea ei iubitoare. De aceea cred că dacă privim în adânc la construcția de sensuri a Săptămânii Patimilor ea este o chemare la asumarea pocăinței ca formă de rămânere aproape de Hristos. De rămânere în Rai.

Liniște. În noaptea aceasta, Hristos-Arestatul șade în taina unei iertări. Cu tâlharul care pe Cruce îi mărturisește puterea dumnezeiască de a deschide Raiul. E liniștea care tulbură cel mai mult gălăgia zilelor acestora. Nu doar a acestora, dar mai ales a acestora. Mâine procesul care falsifică exigențele adevărului social și ucide Adevărul își va urma necurmat silnicia. Domnul știe. Lăcrămează pentru toți, puțini, care vor trece prin ce va trece și El. Cred că din liniștea aceasta avem a ne ridica din moarte neliniștile. Și vindeca neliniștea morții ce ne-a cuprins. O liniște care decupează în istoria umanității profilul creștinului și-l desăvârșește cu harul Său. În fond, creștinul se naște din apă și din Duh – prin Botez – dar și din liniștea inalienabilă a Domnului. Acum Răstignit. Peste trei zile Înviat. Numai cine înțelege răstignirea Liniștii de acum va gusta, sâmbăta noaptea, târziu, când se coc zorile în înaltul cerului, din Învierea Liniștii. Dă-ne nouă Doamne  să gustăm liniștea în care se aude numai Învierea.

Părintele Constantin NECULA
Doxologia.ro

COMMENTS

WORDPRESS: 0