O explicație cu privire la separația dintre biserică și stat – un concept abuzat de „progresiști” Clauzele religioase ale Primului Amendament aveau
O explicație cu privire la separația dintre biserică și stat – un concept abuzat de „progresiști”
Clauzele religioase ale Primului Amendament aveau ca scop protejarea religiei de puterea intruzivă a statului, nu invers. Clauza de Instituire (The Establishment Clause) prevede că „Congresul nu va adopta legi cu privire la organizarea religiei”. Asta nu înseamnă că principiile și convingerile religioase sunt interzise în formarea valorilor și deciziilor politice.
Pretenția sau solicitarea ca deciziile politice să fie separate de convingerile religioase personale este o încălcare inacceptabilă, oneroasă a intenției Primului Amendament, care include, de asemenea, Clauza de Liberă Exercitare, des neglijată, care prevede că „Congresul nu va adopta nicio lege care să interzică libera exercitare a religiei”.
Oamenii de diverse credințe tradiționale sau cei fără credință ar putea ajunge cu toții la aceeași poziție privind o anumită politică publică. De exemplu, deșii evreii ortodocși, musulmanii, catolicii, baptiștii și ateii se pot opune cu toții avortului pentru că apreciază viața umană, rațiunea (sau motivele) pentru acea apreciere a vieții diferă.
Dacă există un scop secular pentru o lege (adică de a proteja viața umană incipientă), atunci votarea acesteia – chiar și din motive religioase – nu încalcă deloc Clauza de Instituire a Primului Amendament. Sursa sau motivele diferitelor grupuri de a proteja viața incipientă nu sunt preocuparea guvernului.
Ar fi nu numai absurd, ci și lipsit de etică ca guvernul să încerce să determine motivele sau convingerile din spatele opoziției oricui față de avort și egal lipsit de etică pentru un guvern să afirme că numai cei care nu au convingeri religioase pot vota legile avortului. O astfel de aserțiune ar încălca cu siguranță Clauza de Exercitare Liberă a Primului Amendament.
Teoreticianul juridic Michael Perry explică:
„Forțarea argumentelor religioase să fie reafirmate în alți termeni înseamnă să ceri unui cetățean să pună în paranteză convingerile religioase de restul personalității sale, cerând, în esență, să renunțe la o parte din sine. Separarea convingerilor religioase ar însemna anihilarea de sine. Și făcând asta, cetățeanul ar fi exclus din angajarea în discursurile morale cu alți membri ai societății”.
Pentru a-l parafraza pe Richard John Neuhaus, ceea ce este politic este moral și ceea ce este moral pentru oamenii religioși, este religios. Nu există mai puțină legitimitate în existența politicilor modelate de religie decât în cele inspirate de psihologie, filozofie și altele.
Dacă permiterea convingerilor religioase să modeleze deciziile politice ar fi reprezentat o încălcare a Clauzei de Stabilire și o amestecare lipsită de etică a religiei cu guvernul, atunci istoria americană ar fi plină de acțiuni neconstituționale, având în vedere că principiile și convingerile religioase au inspirat și promovat unele dintre cele mai importante modificări sociale, politice și legale, inclusiv abolirea sclaviei și adoptarea legislației drepturilor civile.
„Progresiștii” par să nu aibă nicio obiecție față de oamenii religioși care participă la procesul democratic, atât timp cât opiniile lor sunt în acord cu pozițiile „progresiste”. Dar atunci când conservatorii participă la procesul democratic prin convingerile lor, dintr-o dată Clauza de Stabilire este încălcată.
Aceeași oameni care reclamă gălăgios prezența deciziilor politice inspirate religios, de natură conservatoare, sunt curioși de tăcuți când vine vorba de acei catolici, evrei, metodiști, prezbiterieni, luterani, unitarieni și episcopali care au fost activi politic în mișcările de limitare a libertății de exprimare sau în „revoluționarea” legilor căsătoriei.
Atunci când politicienii precum Pete Buttigieg, Barack Obama sau celebrități precum Jason Collins invocă religia ca justificare pentru redefinirea căsătoriei sau a politicilor fiscale, nimeni din presă sau din comunitatea gay nu îi acuză de încălcarea separației bisericii de stat.
În cartea The Naked Public Square, Neuhaus argumentează elocvent că o politică dezgolită de religie va fi îmbrăcată curând într-un alt sistem care funcționează ca religia, prin oferirea de „etici normative”. O republică democratică nu poate exista fără o etică normativă obiectivă care oferă legitimitate delimitării drepturilor individuale.
Istoric, sursele adevărurilor absolute, transcendente, obiective, universale care fac legitime sistemele noastre legale și judiciare au fost „instituțiile religioase care susțin un sens fundamental și transcendent”. Neuhaus explică faptul că acest „lucru nu reprezintă o impunere a privatului în sferele publice, ci mai degrabă o expansiune sau transformare a ceea ce este public”. Atunci când religia este total privată și eliminată ca fiind o „sursă sau transcendență care dă o formă și o direcție legitimă și legală, altceva va umple în mod necesar vidul, iar acea forță va fi statul”.
Dacă organismul politic ar susține că nu există absolutizări sau delegitimează religia ca arbitru al binelui și răului, atunci statul va umple vidul, relativizând toate valorile și interpretând relativizarea absolută. Astfel, puterea coercitivă a statului umple din ce în ce mai mult spațiul vacantat de instituțiile religioase.
Legiferarea căreia îi lipsește o înțelegere a faptului că există adevăruri morale care sunt obiective și universale ar reprezenta o arogare ilegitimă și mândră a puterii de către stat. Recunoașterea existenței unui adevăr obiectiv cu privire la ceea ce este corect sau greșit și că acest drept este universal și cunoscut este esențială pentru instituțiile democratice.
Sunt unii care susțin că rațiunea este suficientă pentru a servi drept sursă obiectivă a adevărului, dar o reamintire a raționamentului eugenic al lui Hitler demonstrează problema cu dependența numai de rațiunea omului. Sensul drepturilor nealienabile, intrinseci, așa cum l-au înțeles fondatorii noștri, presupune existența lui Dumnezeu. Robert L. Toms a spus că tocmai această recunoaștere a generat „conceptul că statul, monarhul, dictatorul, liderul tribului, nu mai era o zeitate care trebuia ascultată fără tăgadă”. Nu statul ne oferă drepturile noastre fundamentale, ci mai degrabă oferă protecție juridică drepturilor existente.
Acuzațiile de încălcarea separației bisericii de stat sunt lansate selectiv. Amintește-ți asta data viitoare când un „progresist” îți va spune că opiniile tale politice trebuie separate de opiniile tale religioase.
COMMENTS