Regizorul Cristian Mungiu vorbește, într-un interviu acordat publicației britanice The Guardian, despre noul său film, Fjord, care tratează conflictul dintre valorile conservatoare și cele liberale, precum și despre pericolul abuzurilor din partea statului. Regizorul, care a câștigat anul acesta a doilea Palme d’Or, consideră că filmele ar trebui să-i provoace pe spectatori să gândească, nu doar să le confirme propriile convingeri.
Discuția cu jurnalistul Philip Oltermann începe cu un eveniment din 2013, când Mungiu a făcut parte dintr-o delegație de cineaști europeni care s-a întâlnit la Bruxelles cu José Manuel Barroso, pe atunci președinte al Comisiei Europene.
Cineaștii se temeau că liberalizarea comerțului dintre UE și SUA ar afecta cinematografia națională, favorizând coproducțiile internaționale lipsite de identitate. Barroso nu împărtășea îngrijorarea lor, fiind nemulțumit de faptul că europenii continuau să prefere filmele din propriile țări.
Mungiu afirmă că integrarea europeană este o direcție bună, dar diferențele culturale nu pot dispărea peste noapte.
Ironia este că Fjord este tocmai o astfel de coproducție internațională, filmată în Norvegia, montată în România, iar sunetul fiind realizat în Finlanda și Danemarca. Este, de asemenea, primul său film în limba engleză, cu Sebastian Stan și Renate Reinsve în rolurile principale.
- Sebastian Stan, actorul româno-american din „Fjord” răspunde criticilor: „De când a devenit conservatorismul ceva rău?”
- Norvegia, înfrântă (și) la Cannes. Fjord. Lecția pentru Hässleholm, Suedia în cazul Familiei Samson
- Urmărește Tribuna.US și pe X, WhatsApp și Telegram
Pelicula urmărește povestea familiei Bodnariu, o familie româno-norvegiene cu cinci copii, care se mută din București în Norvegia. Părinții sunt creștini evanghelici cu valori conservatoare, dar sunt inițial primiți cu brațele deschise de comunitatea locală.
Situația se schimbă atunci când un profesor observă vânătăi pe corpul fiicei celei mai mari. Autoritățile responsabile cu protecția copilului intervin în mod abuziv și ia toți copiii familiei, încălcând legislația națională și internațională în materie de protecție a copilului, așa cum Tribuna Românească a relatat pe parcursul acestui caz, în 2016.
Copiii ajung să fie separați de părinți, inclusiv un nou-născut, iar cazul provoacă un conflict diplomatic.
Cu toate acestea, Mungiu nu oferă spectatorilor un verdict. Filmul nu clarifică modul în care au apărut vânătăile, lăsând publicul să judece atât comportamentul părinților, cât și intervenția autorităților.
Regizorul critică tendința recentă din cinematografie de a construi povești în care binele și răul sunt clar delimitate, iar spectatorului i se spune ce să creadă.
„Vedem prea multe povești care nu fac decât să confirme că suntem de partea cea bună”, spune Mungiu.
Acuzațiile de conservatorism și lecția comunismului
Filmul, distins cu Palme d’Or la Cannes în 2026, a stârnit reacții mixte. În România, unii critici l-au considerat prea indulgent față de pedepsele corporale aplicate copiilor. În Franța, o recenzie l-a acuzat pe Mungiu că favorizează o singură parte, deși regizorul susține că le prezintă în mod echilibrat.
Jurnalistul de la The Guardian observă că filmul poate fi interpretat și ca o critică la adresa intervenției excesive a statului în viața privată.
„Provin dintr-o societate foarte autoritară și am constatat că nu este bine să le acorzi oamenilor prea multă putere, deoarece există o tendință naturală de a abuza de ea”, explică Mungiu.
Mungiu vorbește, de asemenea, cu ironie despre faptul că are mulți admiratori în Franța care sunt comuniști. El spune că i-ar fi plăcut ca aceștia să fi trăit în România în anii ’70, pentru a vedea ce însemna cu adevărat comunismul. „Ca să nu mai vorbim de anii ’50!”, adaugă regizorul.
Cu toate acestea, regizorul respinge eticheta de „conservator”. Faptul că prezintă anumite argumente fără a le condamna în mod explicit nu înseamnă că susține valorile conservatoare sau intoleranța asociată acestora.
De ce a devenit lumea mai puțin democratică?
Mungiu afirmă că are așteptări mai mari tocmai de la societățile liberale, precum cea norvegiană. El consideră că acestea ar trebui să fie primele care să încerce să dialogheze cu persoanele care au convingeri diferite, iar dialogul necesită răbdare și disponibilitatea de a asculta.
Jurnalistul de la The Guardian îi prezintă însă o scenă din film: uneia dintre adolescente i se spune că sexualitatea ei o va trimite în Iad. Câtă răbdare ar trebui să aibă o fată într-o astfel de situație?
„Sunt conștient că, în realitate, lucrurile sunt mai complicate”, recunoaște Mungiu, dar ridică o altă întrebare: cum s-a întâmplat ca, după atâția ani în care societățile au încercat să devină mai democratice, lumea să fie acum mai puțin democratică?
Regizorul se întreabă dacă unele schimbări nu au fost impuse prea brusc și prea repede.
„E ca și cum ai încerca să coace o banană cu un uscător de păr. Nu merge așa. Oamenii au nevoie de timp”, spune Mungiu.
În prezent, filmul rulează în cinematografele din Statele Unite și își lărgește aria de distribuție constant.
COMMENTS