Criza atacatorilor înarmați crescuți fără tată

După masacrul din Texas, vechea întrebare „Sunt eu paznicul fratelui meu?“ a căpătat o nouă relevanță, analiza Emilie Kao într-un articol Heritage Foundation.

În contextul în care un alt atac armat în masă într-o instituție de învățământ îi șochează pe americani, este timpul să discutăm nu doar despre cum să-i protejăm pe elevi de atacatori, ci și despre ar trebui făcut pentru ca mai puțini elevi să ajungă în poziția de agresor, în primul rând.

Este crucial să analizăm ce putem face pentru ca mai mulți copii americani să crească cu siguranța emoțională, psihologică și spirituală generată de relațiile în care sunt bine îngrijiți, înțeleși și conectați sufletește.

Pentru că problema pe care o au atât de mulți din cei ce deschid focul în școli este o profundă lipsă de identitate și de relații, un gol pe care caută să îl umple prin violență nihilistă.

Există un element care dă de gândit și pe care îl observăm constant în biografiile atacatorilor din școli – lipsa tatălui într-o familie destrămată sau care nu a existat niciodată.

Dintre cei mai cunoscuți 25 de atacatori începând de la incidentul Columbine, 75% au crescut în familii destrămate. Psihologul Peter Langman, unul dintre cei mai mari experți în materie de atacuri armate în școli, a constatat că majoritatea proveneau din familii cu extrem de multe probleme, nu doar divorțuri și separări, ci și infidelitate, abuz de stupefiante, comportament criminal, violență domestică și abuzuri asupra copiilor.

După masacrul de la Sandy Hook Elementary School, sociologul Brad Wilcox a atras atenția asupra activității criminologilor Michael Gottfredson și Travis Hirschi, care au descoperit că absența tatălui este unul dintre „cei mai importanți factori predictivi ai infracționalității“.

El a explicat că tații reprezintă modele pentru fiii lor, menținând autoritatea și disciplina, ajutându-i astfel să-și dezvolte autocontrolul și empatia față de ceilalți, trăsături de caracter esențiale, pe care tinerii violenți nu le posedă.

Regretatul rapper Tupac Shakur spunea: „Știu sigur că dacă aș fi avut un tată, aș fi fost mai disciplinat. Aș fi avut mai multă încredere în mine. O mamă nu te poate calma așa cum o poate face un bărbat. Ai nevoie de un bărbat care să te învețe cum să fii bărbat“.

Shakur, care a fost ucis în 1996, s-a înhăitat cu infractorii din diferite bande pentru că simțea nevoia să aparțină unei familii.

Pe lângă faptul că aduce structură și disciplină în viața copilului, relația unui băiat cu tatăl său poate fi o sursă majoră de identitate – sau opusul, dacă lipsește. Dr. Warren Farrell, autorul cărții „Criza băiatului“, spune că atunci când un băiat se întreabă „Cine sunt eu?“, răspunsul este că identitatea sa cuprinde jumătate din tatăl său și jumătate din mama sa.

Dacă simte că tatăl său l-a abandonat, se teme că nu este suficient de bărbat. Băieților care nu au o relație strânsă cu tații lor le poate lipsi un model de masculinitate sănătoasă. Mulți dintre atacatorii din școli s-au luptat cu un sentiment de „masculinitate deteriorată“ și au căutat să devină „ultra-masculini“. Langman afirmă că la capătul acestui spectru stă „posesia unei arme care îți conferă brusc putere“.

De fapt, tații a trei dintre cei mai faimoși atacatori armați din școli au lipsit complet din viața fiilor lor. Tatăl lui Adam Lanza, atacatorul de la Sandy Hook, nu își văzuse fiul de doi ani și a declarat ulterior reporterilor că și-ar fi dorit ca fiul său să nu se fi născut niciodată.

Tatăl adoptiv al lui Nikolas Cruz a murit când acesta avea 5 ani. Iar tatăl lui Dedrick Owens, cel mai tânăr atacator armat – în vârstă de 6 ani, era în închisoare când fiul său și-a ucis colegul din clasa întâi. Tatăl lui Dedrick Owens a declarat că bănuiește că crima fiului său a fost o reacție la absența sa.

După raportul Moynihan din 1965, destrămarea familiei americane a făcut obiectul unor dezbateri aprinse. Constatarea senatorului democrat Daniel Patrick Moynihan, potrivit căreia lipsa tatălui ar determina rezultate mai proaste în viața copiilor afro-americani, a fost publicată într-o perioadă în care doar 25% dintre familiile afro-americane erau monoparentale.

Astăzi, 24% dintre familiile albe non-hispanice sunt monoparentale, iar cifra a ajuns la 66% în rândul afro-americanilor. Dacă nu inversăm tendințele actuale privind căsătoria, numărul copiilor fără tată nu va face decât să crească.

Citește și Texas: 19 copii și un profesor au fost uciși într-un atac armat la o școală

În ultimul rând, dacă facem din absența tatălui și din destrămarea familiei o problemă partizană, pierdem cu toții. Atât președinții Barack Obama, cât și George W. Bush au promovat o Inițiativă Națională privind Paternitatea în timpul administrației lor. Întrucât căsniciile sănătoase promovează legături strânse între tați și copiii lor, orice administrație ar trebui să pună accentul pe ambele.

Un bun punct de plecare ar fi reducerea penalizărilor legate de căsătorie care au fost integrate în sistemul nostru de asistență socială. Pasul următor ar fi să elogiem contribuțiile bărbaților de rând care își iau în serios rolul de tată.

Și dacă am îndrepta 1% din atenția și acoperirea mediatică pe care le acordăm sportivilor, muzicienilor și vedetelor de cinema către tați, poate că mai mulți băieți ar crește considerându-i modele de urmat.

Președintele, Cabinetul său, Congresul și alți lideri își pot folosi, de asemenea, influența pe care le-o conferă funcțiile pentru a da exemplu în această direcție.

Și vestea bună este că și comunitățile găsesc modalități creative de a compensa absența taților. Avem un exemplu în Dallas, unde Billy Earl Dade Middle School a organizat anualul „Mic dejun cu tații“.

Pentru a se asigura că toți cei 150 de elevi de sex masculin care doreau un mentor vor avea unul, unul dintre organizatori a solicitat pe Facebook ajutorul a 50 de „tați voluntari“. Aproape 600 de bărbați din toate categoriile sociale și niveluri de carieră au răspuns la apel.

Nu putem oferi un tată fiecărui băiat care nu are, dar putem începe prin a respecta rolul unic pe care îl joacă tații în viața băieților și prin a încuraja mai mulți bărbați să facă parte din viața copiilor care au nevoie de un model masculin.

Pentru a înțelege cât de afectați sunt copiii noștri, americanii trebuie să analizeze mai profund condiția proastă a familiilor națiunii. Trebuie să ne unim forțele pentru ceea ce avem de făcut.

Trebuie să fim păzitorii tuturor fiilor țării noastre, astfel încât aceștia să poată crește și să ajungă ei înșiși păzitorii celorlalți. Dacă vrem să prevenim următorul atac armat în școli, trebuie să luăm în serios nevoia pe care o au toți băieții și bărbații noștri tineri – aceea de a avea un tată.

Traducere și adaptare
Tribuna.US