Cum să-i învățăm pe studenții occidentali să fie puternici

În ultimele două decenii, în educația occidentală s-a infiltrat o neputință devastatoare care a amplificat anxietatea și depresia elevilor și a decimat competențele de bază, analizează Dana E. Abizaid pentru American Spectator.

În urmă cu cinci ani, Jonathan Haidt și Greg Lukianoff au numit această criză „Destabilizarea gândirii americanilor“. Comediantul George Carlin a sesizat primele semnale de avertizare în anii 1990, când a criticat cultul înfloritor al idolatrizării copiilor în societatea americană.

Ceva mai recent, Dr. Jordan Peterson a asociat această problemă cu a adulților afectați de „sindromul Peter Pan“, refuzând să se maturizeze și să abordeze în mod responsabil problemele existențiale cu care ne confruntăm cu toții.

Este suficient să spunem că educația occidentală își dezamăgește elevii prin adoptarea unor politici și programe care promit „bunăstare“ și „grijă“, dar care, de fapt, au ca rezultat disperarea și deznădejdea.

În ciuda acestei perspective sumbre, există măsuri practice pe care cadrele didactice le pot lua pentru a opri acest val periculos și pentru a-i readuce pe elevi pe drumul cel bun. În primul rând, ei pot aborda problema centrală care alimentează teama existențială atât la elevi, cât și la adulți: lipsa de sens.

Aceasta nu este o sarcină ușoară, desigur, iar dascălii ar trebui să fie ghidați de cei cu pregătire în domeniile necesare (teologie, filosofie și psihologie) pentru a descifra întrebările fundamentale cu privire la existența noastră. Elevii tânjesc după acest lucru.

Dar, în loc să le ofere ceva consistent în privința acestei provocări pe care o împărtășim cu toții, profesorii le-au servit elevilor o dietă constantă de sloganuri goale, concepute pentru a-i face să se „simtă bine“.

Aici intră sesiuni zilnice de „verificare“ pentru a evalua „starea de bine“ și campanii orwelliene precum „Săptămâna compasiunii“. Însă această concentrare constantă asupra modului în care se simt elevii și a modului în care ar trebui să acționeze poate avea ca efect creșterea, mai degrabă decât diminuarea, anxietății și a depresiei.

După cum a explicat neurologul Andrew Huberman de la Universitatea Stanford, aceeași parte a creierului care procesează emoțiile pozitive procesează și emoțiile negative. Prin urmare, el încurajează un echilibru între durere și plăcere, pentru a crește gradul de satisfacție, echilibru obținut prin muncă asiduă.

Poate în mod contrar așteptărilor, Huberman a subliniat necesitatea efortului și a sacrificiului pentru a-i ajuta pe tineri să mențină acest echilibru. La nivel de liceu, profesorii ar trebui să le prezinte elevilor ideea că suntem programați să ne descoperim rostul în viață prin suferință; de fapt, în loc să fugim de ea cu orice ocazie, ar trebui să o căutăm.

Ca introducere, profesorii ar putea să le ceară elevilor să analizeze citatul filosofului William James: „Nevoia și suferința sunt ceea ce ne entuziasmează și ne inspiră; momentul nostru de triumf este ceea ce aduce cu sine golul sufletesc“.

În al doilea rând, profesorii ar trebui să îi ajute pe elevi să învețe ce înseamnă să fii bun. Acest lucru ar presupune o analiză aprofundată a Eticii Nicomahice a lui Aristotel și a conceptului de „integrare a umbrei“ enunțat de psihologul Carl Jung.

Citește și Educație pentru binele comun

În loc să-i inducă în eroare pe elevi, învățându-i că a fi pasiv este cumva o virtute, cadrele didactice ar trebui să-i provoace să realizeze că virtutea derivă din puterea necesară pentru a-ți depăși partea întunecată.

Acest lucru, desigur, ar necesita ca profesorii și elevii să recunoască cu sinceritate capacitatea pe care o avem fiecare de a face rău și de a crea strategii cu ajutorul cărora să depășim acea înclinație.

Un bun îndrumător în această privință este, din nou, Peterson, care ne încurajează să fim monștri virtuoși. Monștrii virtuoși au pus bazele republicilor constituționale care au asigurat pacea, stabilitatea și bunăstarea în Occident de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Mai mult, Occidentul a exploatat monstruozitatea colectivă a celor virtuoși pentru a învinge inamicii existențiali, în special Germania nazistă, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și Uniunea Sovietică în timpul Războiului Rece.

În consecință, este imperios necesar ca profesorii să se concentreze asupra a ceea ce pot face elevii pentru a-și dezvolta capacitatea mentală și fizică necesară pentru a se asigura că republicile democratice reușesc în continuare să facă față provocărilor existențiale, în loc să se transforme în distopii huxleyene autodistructive.

O a treia modalitate de a-i întări ar fi să le cerem elevilor să reflecteze asupra procesului de evoluție care i-a adus în sala de clasă în 2023. O cronologie scrisă rapid pe tablă cu detalii despre război, boli, foamete și mortalitatea infantilă din secolul XX ar fi suficientă pentru a evidenția cât de incredibil de puternici au fost strămoșii lor.

Faptul că acest lucru este codificat în ADN-ul elevilor ar trebui să stârnească anumite întrebări cu privire la actuala abordare, care pune accentul pe fragilitate, în detrimentul tăriei.

De aici, narațiunea s-ar putea schimba de la „Sunt o victimă oprimată de forțe nefaste asupra cărora nu am niciun control“ la „Sunt un purtător recunoscător și capabil al genelor necesare pentru a duce mai departe lupta binelui“.

Prin urmare, o competiție sănătoasă ar trebui să fie reintrodusă în sala de clasă, plasând elevii față în față în activități atent concepute, cu câștigători și învinși clari. Obiectivul, desigur, nu ar fi acela de a-i umili pe cei care pierd. Ci mai degrabă de a-i ajuta să înțeleagă de ce au pierdut și ce pot face pentru a-și crește rezistența și a găsi strategii eficiente.

În lipsa acestei abordări simple, riscăm să formăm o generație de narcisiști care trăiesc cu impresia total irațională că toți suntem campioni.

În ultimul rând, profesorii ar trebui să relateze întâmplări eroice. Aceste istorisiri ar trebui să elogieze progresul incredibil pe care oamenii l-au făcut de la Revoluția Industrială, dar să abordeze și prețul mare plătit pentru acest progres.

Astfel de povești nu ar mai fi hagiografii menite să îndoctrineze, ci expuneri critice menite să îi impulsioneze pe elevi să se gândească cum au depășit greutățile acei oameni imperfecți care au trăit înaintea lor.

O întrebare simplă care i-ar putea ajuta pe elevi să aprecieze aceste greutăți ar putea fi: Ați fi preferat să vă fi născut în 1920 sau în 2020?

Oferindu-le elevilor o scurtă trecere în revistă a condițiilor de viață dure din lumea industrializată de acum 100 de ani și întrebându-i cum ar fi fost afectate destinele lor de începerea celui de-al Doilea Război Mondial, în 1939, i-ar putea determina să aprecieze eforturile predecesorilor lor.

Aceste eforturi ar trebui să fie ilustrate în istorisiri eroice despre tineri bărbați și femei care și-au sacrificat viețile pentru binele altora.

Este vital să le insuflăm elevilor un respect pentru umanitate și pentru realizările umane care să-i motiveze să rămână pozitivi, să muncească din greu și să se inspire din experiența trecutului pentru a face sacrificiile necesare în vederea depășirii provocărilor din prezent și din viitor.

Trebuie cel puțin să îi ajutăm să își conștientizeze punctele forte, astfel încât să nu rămână blocați pe ideea „lumea este un loc oribil, eu însumi sunt o persoană îngrozitoare și nu se poate face nimic în această privință“.

Este puțin probabil ca o campanie de „bunăstare“ sau o săptămână de „bunătate“ să rezolve eficient această problemă. În schimb, încurajându-i pe elevi să-și confrunte și să-și valorifice monștrii interiori, ar putea avea ca rezultat o generație capabilă să lupte împotriva tragediilor existenței umane și să le depășească.

Această luptă a fost cea care a propulsat Occidentul. Nu ne putem permite să pierdem.

Traducere și adaptare
Tribuna.US