Distrugerea lui Donald Trump este tot ceea ce contează în birourile de presă ale mass-mediei

Distrugerea lui Donald Trump este tot ceea ce contează în birourile de presă ale mass-mediei

De fiecare dată când sunt supărată pe Trump, mass-media mă face să mă răzgândesc
Gheorghe Leonida – Românul admiraţiei globale
Este România sărită de pe fix?
Vedeta din Patimile lui Hristos: „Hollywood mi-a întors spatele din cauza credinţei mele în Dumnezeu”
Moştenirea unei justiţii scurse

Acum merge orice. Toate reţinerile sunt libere, toată auto-disciplina distrusă. Nu există leac sau tratament pentru „sindromul de tulburare mintală Trump,” o boală la fel de nebună şi letală ca orice provine din Valea Râului Ebola. Regulile şi cutumele care odată au îndrumat chiar şi cele mai slabe scuze ale unui ziar, nu se mai aplică. Distrugerea lui Donald Trump este tot ceea ce contează în aşa numitele birouri de presă ale mass-mediei, prin toate mijloace necesare.

Un editorialist de la The New York Times, epicentrul epidemiei „sindromului de tulburare mintală Trump”, sugerează că o revoltă la Casa Albă este „cea mai potrivită” cale de a scăpa naţiunea de cel de-al 46-lea preşedinte legitim al Statelor Unite. De ce să mai pierdem timpul cu punerea sub acuzare? Mike Pence, Paul Ryan şi Mitch McConnell pot organiza ambuscada. Editorialistul îi aseamănă pe aceştia cu „ispravnicii unui împărat sifilitic.”

Ross Douthat este privit ca un „conservator” la The New York Times şi crede că punerea sub acuzare va dura prea mult, va da bătăi de cap şi astfel recomandă invocarea celui de-al 25-lea Amendament, care permite cabinetului preşedintelui să-l revoce pe acesta, dacă majoritatea miniştrilor declară Congresului că preşedintele nu-şi mai poate îndeplini atribuţiile.

În cele din urmă, scrie el în ziarul odată cunoscut ca „bătrâna doamnă gri”, devenit între timp „bătrâna doamnă nebună,” că nu crede că „preşedintele nostru înţelege suficient de bine natura funcţiei pe care o deţine, natura constrângerilor legale care ar trebui să-l limiteze, poate chiar natura interacţiunii normale umane, fiind vinovat de obstrucţionarea justiţiei într-un stil Nixonian sau Clintonian.”

Cu jumătate de secol în urmă, o anumită publicaţie a considerat că examinarea psihiatrică de la distanţă a unui candidat la preşedenţie ar fi în ordine şi a întrebat 12.000 de psihiatri (cine ar fi ştiut că erau atâţia?) dacă ei consideră că Barry Goldwater e nebun, iar 1.189 au pus următorul diagnostic: Domnul Goldwater, candidatul republican pentru preşedenţie în 1964, era nici mai mult, nici mai puţin decât nebun. Asociaţia Psihiatrilor Americani, sensibilă la indignarea publică ce a urmat, a cerut membrilor săi să nu mai facă asta niciodată.

Dar din moment ce psihiatrii nu ar face asta, Ross Douthat a fost dotat cu diplome în medicină şi psihiatrie (diplome onorifice, să sperăm) şi i s-a spus să se apuce de lucru. (Este aşteptat să se retragă din activitate odată ce preşedintele Trump va fi închis la casa de nebuni, dar cine ştie? În Upper East Side nu sunt niciodată suficienţi psihiatri.) Dr. Douthat scrie că preşedintele nu are consilieri, prieteni sau confidenţi care să aibă vreun respect pentru el. „Nu au niciun respect pentru el, într-adevăr, par să-l trateze cu dispreţ şi să-şi considere misiunea ca fiind echivalentă cu isprăvnicia pentru un împărat sifilitic.”

Din moment ce punerea sub acuzare ar dura prea mult, Dr. Douthat „îi va cere cu respect lui Mike Pence, Paul Ryan şi Mitch McConnell să-şi reconsidere susţinerea pentru un om care nu ar fi trebuit să obţină nominalizarea partidului, care niciodată nu ar fi trebuit propulsat în această funcţie şi care nu ar fi trebuit susţinut şi apărat de către oamenii care i-au observat incompetenţa în tot acest timp.”

Este greu de imaginat ceva mai calculat decât invocarea celui de-al 2-lea Amendament ca răspuns la o asemena răsturnare prin al 25-lea Amendament şi nu ar fi nimic mai puţin decât o lovitură de stat dată de către elitele repulicane şi presa pe care mulţi americani o acuză că a „falsificat” alegerile menite să exprime voiţa naţiunii. Nu trebuie să fii prieten cu Trump, susţinător sau alegător ca să înţelegi unde vor duce inevitabil toate acestea. America nu a fost niciodată o ţară bananieră sau o hazna din lumea a treia, unde în final alegerile sunt stabilite în stradă, dar aceasta ar fi cea mai extremă indignare naţională, a celor care ar face şi un război civil pentru a destitui o mârşăvie.

Cele două teme care au dominat ştirile din această săptămână au fost operele celor două ziare, The Washington Post şi The New York Times, care au devenit o opoziţie nu foarte loială, conducători ai loviturii de stat cu tot felul de basme spuse în fiecare ediţie. The Washington Post îl acuză pe preşedinte că a divulgat secrete naţionale ruşilor, bazat pe spusele unei surse anonime care recunoaşte că nu se afla la acea întâlnire, informaţii infirmate de cei prezenţi. The New York Times spune că a auzit un pasaj citit dintr-un memoriu scris de James Comey, cum preşedintele i-a cerut să nu-l ancheteze pe Mike Flynn, informaţie negată de Casa Albă.

Toate acestea doar pentru a întreţine basmele despre înţelegerea secretă între campania lui Trump şi ruşi, despre care democraţii şi republicanii afirmă că nu s-a găsit încă nicio dovadă. Nu există foc, ci poate doar ceva ce ar putea semăna cu fumul sau cel mai probabil, moartea gazului partizan.

Wesley Pruden
The Washington Times

Articol apărut în ediția tipărită nr. 283/2017

COMMENTS

WORDPRESS: 0