Sunt oameni care marchează, în timp și/sau spațiu, istoria umanității. Care intră, prin acțiunile pe care le întreprind ori prin puternica lor persona
Sunt oameni care marchează, în timp și/sau spațiu, istoria umanității. Care intră, prin acțiunile pe care le întreprind ori prin puternica lor personalitate, în mentalul colectiv al popoarelor, transmigrând de la condiția de persoană la cea de personaj exemplar (arhetipul jungian).
Personaj în care mulți se recunosc sau, cel puțin, își doresc să se recunoască. Un asemenea personaj exemplar, în care britanicii de astăzi au întruchipat spiritul țării lor, a fost regina Elisabeta a II-a, săvârșită din viață la 8 Septembrie 2022, la vârsta de 96 de ani, după o domnie de șapte decenii, cea mai lungă domnie din istoria Angliei, surclasând-o cu șapte ani pe stră-străbunica ei, regina Victoria.
Despre lunga domnie a acestei regine, văzută de mulți, în ultimii ani, ca o bunicuță cu zâmbet blând, la umbra sau în umbra căreia nu se poate întâmpla nimic rău, se va scrie mult, în viitor. Deocamdată, lacrimile mai mult sau mai puțin sincere ale unei mass-medii care a găsit un subiect „fierbinte”, uitând multele atacuri josnice din trecut pe care le-a pornit, întreținut și răspândit, acoperă vocea istoricilor și analiștilor politici. Dar când se va scrie istoria Angliei de după al doilea război mondial, se va scrie drept o nouă era elisabetană.
Ce curios! Istoria Angliei stă, mai mult decât a oricărei alte țări, înscrisă într-un triunghi cu trei capete încoronate femei. Elisabeta I-a, Victoria și Elisabeta a II-a. Prima, a marcat a doua jumătate a secolului al XVI-le-a și a reprezentat începutul, transformarea Angliei în mare putere, în imperiu. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a devenit fastuoasa Epocă Victoriană, apogeul Imperiului Britanic. Elisabeta a II-a, la sfârșitul secolului XX și începutul celui de-al XXI-lea, pare să fi domnit, după părerea unor istorici, într-o perioadă de declin. Să nu ne lăsăm înșelați însă. Apusul unui imperiu poate fi la fel de strălucitor precum răsăritul lui.
Declinul Imperiului Roman este mai apoteotic decât timpurile de început ale sale. Iar cei care domnesc în asemenea vremuri de schimbare își impun personalitatea, bineînțeles dacă sunt în stare. Iar Elisabeta a II-a, a Regatului Unit al Marii Britanii și a Irlandei de Nord, a fost, cu asupra de măsură. Într-o Europă ce are câteva regine faimoase, fără să amintim de reginele Orientului Mijlociu, Africii și Asiei, Elisabeta a II-a a fost Regina prin excelență. A fost cea care a umanizat, în sensul bun, o titulatură, privită, până nu de mult, ca ceva intangibil. Cronicarii Evului Mediu scriau că monarhul este legătura lui Dumnezeu cu poporul său.
Regina, de acum voi scrie doar atât, fără nume, nici nu mai este nevoie, cum nu a fost nevoie pe afișul filmului din 2006 al lui Stephen Frears, The Queen – Regina, pentru că o lume întreagă știa despre cine este vorba, Regina, așadar, a fost legătura, în ultimii șaptezeci de ani, britanicilor, cu țara lor. Anglia postbelică a fost și Churchill, a fost și Margaret Thatcher, a fost războiul din Malvine dar și Na Triobloidi sau accidentul din tunelul Alma, integrarea în UE și Brexit-ul recent, mișcarea skinhead dar și islamizarea unor cartiere sau orașe întregi (da, da, să nu ne ascundem după degete); Anglia a fost James Bond, Benny Hill și Mister Bean, Beatles și Elton John, Sean Connery și John Fowles, prințul Charles și, din păcate, chiar și Megan Markle.
Anglia ultimelor șapte decenii a cunoscut și bune, și rele, dar s-a recunoscut mereu în Regina sa.
Să sperăm că istoriografia nu va cădea definitiv în periculoasa mreajă a curentului woke și va recunoaște meritele Elisabetei a II-a, Regina unei ere ce s-a încheiat astăzi.
Autor: Sebastian Doreanu (Denver, Colorado) pentru Curentul Internațional
COMMENTS