Eminescu și Transilvania

.

Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889)
Pictură realizată de româno-americanul Alexandru Darida din Chicago,
www.alexandrudarida.com – patronul studioului de artă Darida Fine Art,
localizat la 465 N. McLurg Court, Chicago, IL 60611 / Tel. (773) 604-8875

*

În viața, activitatea și opera poetului național Mihai Eminescu, Transilvania a constituit o prezență importantă de-a lungul anilor, legăturile lui cu acest străbun ținut românesc fiind multiple, complexe, constante și de durată. Cu întreaga țară întipărită în suflet, „de la Nistru pân-la Tisa”, Eminescu nu avea cum să ocolească Transilvania, acel „mater perennis” al românismului, tărâm pe care l-a cutreierat în mai multe rânduri. Fără a omite faptul că obârșia familiilor Eminovici (Iminovici) era pe lângă Blaj și Făgăraș, se cuvine remarcat că „poetul nepereche” a avut o conexiune lăuntrică indisolubilă cu Transilvania.

Lăsând la o parte dimensiunea teritorială a originilor familiei poetului, scriitorul Augustin Buzura enunță o idee interesantă prin abordarea unei perspective cultural-spirituale: Eminescu este ardelean în măsura în care îeste preocupat de istorie, de cercetarea trecutului; este ardelean prin spiritul de ordine, prin preocuparea pentru cunoașterea altor culturi, iar cultura de expresie germană dominantă în Transilvania a fost esențială pentru formarea sa.

În opinia unor însemnați eminescologi, atunci când poetul spunea: „Întâmplarea a făcut ca încă din tinerețe să cunosc poporul românesc în cruciș și în curmeziș”, cu certitudine se gândea la peregrinările sale prin Ardeal. Evocarea unor momente esențiale din scurta sa viață, legate de pământul transilvan, susțin incontestabil această aserțiune.

Un prim contact cu Transilvania l-a avut, adolescent fiind, cu profesorul Aron Pumnul,născut în familia unor iobagi români din satul Cuciulata, județul Brașov. Acesta a studiat la Blaj și Cluj, unde a absolvit cursuri de filozofie, asimilând totodată o considerabilă cultură. În 1843, a fost numit profesor de filosofie la Blaj, în același an plecând cu o bursă de studii la Viena.

În anul 1846, s-a întors la Blaj, reluându-și activitatea de profesor. În timpul revoluției pașoptiste din Transilvania s-a remarcat ca unul dintre organizatorii primei Adunări Naționale românești de la Blaj. Urmărit de autoritățile maghiare, Aron Pumnul se refugiază în Muntenia unde participă la revoluția pașoptistă din această provincie.

După înăbușirea revoluției muntene, se refugiază la Cernăuți, purtând în suflet ideile iluministe ale Școlii Ardelene. Aici, este numit primul profesor de limba și literatura română la liceul german, unde îl are elev pe Mihai Eminescu cel care, la moartea sa, avea să scrie elegia „La mormântul lui Aron Pumnul”. După pierderea mentorului său, în perioada 1866-1869, Eminescu a străbătut Transilvania, mai întâi cu gândul la carte, pentru a-și continua studiile în centre ardelene de renume, apoi hoinar, însoțind trupe de teatru, sau făcând drumuri spre Viena.

Pe la începutul lunii iunie 1866, tânărul de 16 ani străbătea Vatra Dornei și zona Mureșului, ajungând la Blaj. Când zărește de pe deal acest centru al românismului, sintetizând printr-o frumoasă metaforă importanța culturală și istorică a Blajului, Eminescu exclamă, copleșit de emoție: “Te salut, Mică Romă! Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!”.

Eminescu avea doar 16 ani când a pornit, pe jos, din Bucovina spre Ardeal. Despre plecarea din Bucovina, povestește chiar el: „Într-o frumoasă zi de vară, îmi făcui legăturica, o pusei în vârful bățului și o luai pe drumul cel mare, împărătesc”.

Despre prezența lui în Blaj au depus mărturie cei care au avut norocul să-l întâlnească: studenții de la Seminarul teologic greco-catolic, siderați de inteligența uluitoare a bucovineanului, mult mai puțin școlit decât ei. Prietenii și toți cei care l-au cunoscut atunci ne-au lăsat mărturii emoționante despre personalitatea, maturitatea și cultura acestui tânăr care-i uimea pe seminariști cu bogăția cunoștințelor asimilate la 16 ani (până la acea vârstă Eminescu citise cărțile din biblioteca familiei, iar în cei doi ani la Cernăuți, toată biblioteca profesorului său Aron Pumnul).
După Blaj, a ajuns la Alba Iulia, unde părintele Domșa menționează cu cât interes urmărea tânărul Eminescu, în biserică, dezbaterile „Astrei” din 27/28 august 1866. După un popas la Bucerdea Grânoasă, satul lui Titu Maiorescu și locul de unde a pornit în lume familia Maiorescu, Eminescu sosește la Sibiu unde îl întâlnește pe Nicolae Densușianu. Acesta îl ajută să ajungă la preotul Bratu din Rășinari, bunicul dinspre mamă al viitorului poet Octavian Goga. Părintele îl îndrumă pe tânărul Eminescu să-și finalizeze o parte din studii.

În cea de-a doua călătorie a poetului în Transilvania, îl găsim însoțind trupele de teatru Fanny Tardini, Vlădicescu și Mihail Pascaly, cu acesta din urmă turneul urmând traseul: Brașov, Sibiu, Rășinari, Săliște, Lugoj, Timișoara, Oravița, Baziaș.

Tânărul peregrin va purta în suflet imaginea acestui superb ținut transilvan, originea satelor românești prin voievozii descălecători, icoana românismului cu rădăcinile lui adânci daco – romane, cu obsesia latinității cultivată și promovată de corifeii Școlii Ardelene.

Adevărul e că Eminescu căra argumentele „poetului” în trăistuța sărăcăcioasă cu care pornise din Cernăuți. Matricola sa n-arăta grozav pentru un june de 16 ani, dar Mihai avea la el ceva infinit mai prețios, dovada debutului literar, la începutul anului, în broșurica dedicată regretatului profesor Aron Pumnul.

Lansarea lui Eminescu s-a produs tot în Transilvania în acea perioadă a peregrinărilor. La 25 februarie 1866 poetul debuta în revista ardeleană “Familia” cu poezia “De-aș avea”. Nașul său literar, Iosif Vulcan îi schimbă numele din Eminovici în Eminescu, adăugând un comentariu: “Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui June numai de 16 ani care, cu primele sale încercări poetice, ne-a surprins plăcut”.

În urma publicării acestei poezii, Eminescu primește și prima recompensă pecuniară, mulțumindu-i nașului său literar: “Mulțumesc, stimate domnule și amice, mulțumesc pentru onorariul trimis, cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vreodată în viață; în România domnește demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viața publică, astfel talentul adevărat este înecat de buruiana rea a mediocrităților…, a fost pentru mine o mângâiere de a mă vedea remunerat dintr-un colț atât de depărtat al României, din Oradea Mare”.

Iată cum pentru Eminescu plasarea Oradiei Mari “într-un colț depărtat” al țării, însemna demult întregirea României în granițele ei firești “de la Nistru…la Tisa”, înfăptuită abia în 1918, așa cum prevestise marele vizionar.

Poezia de dragoste de cea mai profundă vibrație i-a fost inspirată tot de un spirit transilvan: muza lui inspiratoare, Veronica Micle, a fost tot o ardeleancă (n. Ana Câmpeanu), originară din ținutul Năsăudului, stabilită cu familia la Iași. Trebuie subliniat și faptul că criticul său literar care-l va impune în conștiința românească, într-un portret cu însemnele genialității, a fost Titu Maiorescu, fiul cărturarului Ioan Maiorescu plecat tot din Transilvania.

Să nu uităm nici numărul mare de prieteni pe care și i-a făcut Eminescu nu doar la Blaj, ci și în celelalte localități ale Transilvaniei pe unde a trecut. Mai merită amintit că la serbările Putnei, Eminescu a strâns simbolic țara la un loc, sub oblăduirea spiritului ștefanian, iar în organizarea evenimentului s-a sprijinit în mod serios pe transilvăneni și bucovineni.

Ardealul a fost pentru Mihai Eminescu o temă majoră a gazetăriei, pe care unii cercetători o numesc marea lui operă politică naţională. Articolele sale, atât cele politice, cât și cele istorice, probează o uimitoare cunoaștere a diplomației imperiale, socială și spirituală, aprofundând cercetarea până la tratate secrete, congrese arheologice, geostrategii habsburgice, legiuiri, ordine de cancelarie, corespondența particulară a vârfurilor politice. Dovezi în acest sens sunt numeroasele articole apărute în ziarul „Timpul” și în revista „Convorbiri literare” în care Eminescu clama autonomia Ardealului și condamna „pretențiunile” maghiare. De pildă, în articolul „Pretenţiuni maghiare“, publicat tot în ziarul „Timpul“, în 15 iunie 1883, scria „Civilizaţiunea ungurească este egală cu zero; zero ridicat la orice potenţă posibilă române tot zero… poporul acesta pare încă atât de inept în toate privirile încât ne vine a râde când Românii pretind a vedea în ei adversari serioşi. Maghiarul e un adversar comic, e ca Tersides din Iliada lui Homer.” Într-un articol intitulat „Influenţa austriacă asupra românilor din principate”, publicat în revista „Convorbiri literare”, în 1 august 1876, Eminescu scria: „…Austria există prin discordia popoarelor sale. Pentru a le ţine vecinic lipsite şi vecinic în discordie, are nevoie de un element internaţional fără patrie proprie, fără naţionalitate, fără limbă, de un element care să fie acasă în Tirol, ca şi în Boemia, în Galiţia, ca şi în Transilvania. Acest om pur cosmopolit, per excelentiam, a fost pentru această ambiţioasă Casă preotul catolic. Din punct de vedere austriac ar fi nedrept însă a pretinde că Austria să ne cruţe pe noi. Pentru orice patriot austriecesc e o datorie de a deschide porţile Orientului pentru colonizarea prisosului copiilor săi şi desfacerea mărfurilor sale… atacând prin agenţi economici nu forma statului, ci pe fiecare membru în parte”.

Eminescu a fost vădit impresionat în Transilvania de bunătatea oamenilor, de portul și manierele lor, de nevoia de deșteptare a aceste părți a națiunii române ținute în ignoranță și supunere. A făcut chiar proiectul unui ciclu de prelegeri populare, destinate maramureșenilor, menite să includă următoarele teme: „Geniul național”, „În favoarea teatrului”, „Studii asupra pronunției”, „Patria română”, „Poezia populară”. A văzut în Transilvania originea statelor românești, prin descălecători, originea școlilor în limba română, prin dascălii „descălecați” la București și Iași, dinspre Sibiu, Brașov, Blaj ori Cluj, a admirat în Transilvania leagănul erudiției, acribiei și dăscăliei, dar, mai presus de toate, icoana românismului păstrat nealterat, cu rădăcinile lui daco-romane, cu obsesia latinității cultivate de școala Ardeleană și de epigonii ei. El părăsește, de fiecare data, acest ținut românesc cu sufletul încărcat de impresii ale căror ecouri îi vor străbate scrisul.

În fine, găsesc de cuviință să-mi închei eseul citând o emoționantă paralelă aparținând Prof. Aurora Ilie, postată pe site-ul „NapocaNews” la 3 iunie 2022: „Eminescu a avut tot timpul viziunea integrală a pământului românesc, perspectiva unitară a românilor. Mântuirea și unitatea neamului de pe tot cuprinsul Daciei l-a urmărit până la moarte. El a fost așa cum însuși mărturisește, un vultur pe o culme a culmilor din Carpați de unde s-a înălțat spre cer purtând pe aripi suferința neamului său asemeni celuilalt mare «Împărat al codrilor bătrâni…Avram Iancu». Câtă asemănare între destinul tribunului (vezi anii rătăcirii lui prin munți) și perioada obscură și tragică a poetului și ziaristului de excepție din ultimii șase ani (1883 – 1889). Pentru că amândoi n-au știut să se pună în relații bune cu stăpânirea, au ajuns martiri ai soartei, dar au rămas în memoria posterității ca sfinți ai libertății și demnității neamului”.

Dorin Nădrău
Tribuna.US