Problema este că deciziile luate acum într-un climat mediatic puternic emoţional, cu un impact enorm în plan medical, economic şi social, bazate p
Problema este că deciziile luate acum într-un climat mediatic puternic emoţional, cu un impact enorm în plan medical, economic şi social, bazate pe modele epidemiologic cu un grad totuşi ridicat de incertitudine şi pe raportări globale uneori semnificativ “ajustate”, rejectează deocamdată ideea unei analize raţionale bazată pe costuri şi beneficii.
“Pentru fiecare fenomen natural complex, există o explicaţie simplă, elegantă, convingătoare şi greşită.” Afirmaţia aparţine astrofizicianului Thomas Gold şi se potriveşte foarte bine la avalanşa de scenarii cu care eram inundaţi în legătură cu impactul Schimbărilor Climatice, dar şi cu pandemia cu care ne confruntăm. O pandemie provocată de un nou coronavirus, COVID-19. Coronaviruşii fac parte dintr-o familie extinsă de viruşi care se transmit de la animale la om şi provoacă afecţiuni respiratorii. Majoritatea dintre aceste afecţiuni sunt relativ uşoare, însă trei viruşi apăruţi în ultimele două decenii, SARS în 2002, MERS în 2012 şi acum COVID-19 (primul şi ultimul plecaţi din China, din aşa numitele “pieţe umede” unde se comercializează şerpi, şopârle, lilieci şi tot felul de alte animale exotice pe care chinezii le mănâncă) au provocat afecţiuni severe şi numeroase decese. Iar din acest punct de vedere COVID-19 a generat o adevărată catastrofă globală, în plan medical şi economic, cu efecte încă greu de estimat şi pe alte direcţii, inclusiv pe dimensiunea geopolitică. Din acest motiv senatorul american republican Lindsey Graham a cerut colegilor săi să semneze o scrisoare adresată ambasadorului Chinei în Statele Unite, prin care a cerut Beijingului să regândească decizia de a redeschide aceste “pieţe umede”, unde animalele vii sunt ucise şi vândute în condiţii complet nesanitare. Opinie împărtăşită şi de dr. Anthony Fauci, principalul expert în boli infecţioase din grupul de lucru coronavirus de la Casa Albă, care a caracterizat decizia Beijingului drept “una iresponsabilă, care pune în pericol sănătatea lumii”.
În astfel de situaţii de criză majoră se manifestă exact tipul de analiză descris de Thomas Gold a cărui efect este o serie întreagă de decizii, cel puţin discutabile, luate sub imperiul unei dominante emoţionale. “Punctul de plecare pentru multe decizii proaste, aşa după cum indică şi numeroase studii sociologice, este adesea reducerea unei probleme complexe la o variabilă unică, cu cel mai mare impact emoţional”, scrie Holman Jenkins în Wall Street Journal. Ceea ce face aproape imposibilă o analiză serioasă şi nuanţată din categoria Costuri-Beneficii. De teama oprobiului public mai toţi decidenţii politici, dar şi formatorii de opinie rejectează din start o astfel de abordare spunând că nu se poate pune un preţ pe salvarea unei vieţii omeneşti. O afirmaţie care, spusă aşa, ruptă din context, nu poate decât să stârnească aplauze. Însă o severă depresie economică, aşa cum este cea care se anunţă, poate provoca la rândul ei semnificativ mai multe decese direct, prin sinucideri şi creşterea consumului de droguri, sau indirect prin lipsa medicamentelor pentru cei suferinzi de alte boli, prin scăderea majoră a nivelului de trai.
În acest punct se face, de regulă, trimitere la opiniile experţilor. Subînţelegându-se, în subtext, că e vorba de epidemiologi. Care, în marea lor majoritate, propun lungi perioade de izolare, chiar de câteva luni. Însă ei sunt oare singurii pe care trebuie să-i luăm în consideraţie? Oare nu trebuie să ne uităm şi la impactul economic sau la cel de natură psihologică, generat de izolarea socială? Scopul unei analize costuri-beneficii nu este aceea de a introduce cinic în ecuaţie vieţi umane vs bani, ci de a cântări comparativ diferitele scenarii negative pentru a ajunge în final la cel mai mic cost posibil. În contextul impactului emoţional, atenţia generală este focalizată pe numărul de îmbolnăviri şi decese provocate de COVID-19. Cifrele sunt desigur impresionante. De pildă, în lunile scurse de la începutul anului s-au înregistrat aproape 70 de mii de decese provocate de coronavirus. Iar numărul acestora va creşte semnificativ în continuare. Însă, dacă punem lucrurile în context perspectiva se schimbă: în fiecare zi mor pe glob aproximativ 150 de mii de oameni, 100 de mii de bătrâneţe, dar 50 de mii din pricina altor boli, de inimă, cancer, atacuri cerebrale, diabet, pneumonie etc. Aşa că este de presupus că, atenţia tuturor fiind concentrată pe epidemie, îngrijirea celorlalţi bolnavi va fi afectată negativ, deci vor fi mai multe decese în categoria non-coronavirus. Un medic american, profesor la universitatea UCLA din Los Angeles, care tratează pacienţi cu COVID-19, îndeamnă la o doză de realism într-un articol apărut în USA Today scriind că o lungă perioadă de “îngheţare socială” va salva poate vieţile unora dintre cei care s-ar fi putut îmbolnăvi de coronavirus, dar va face alte mii de victime pentru că va duce la şomaj în masă, la sărăcie şi va afecta masiv şi procesul educaţional.
Însă nici măcar printre epidemiologi nu există un consens deplin. Dacă mai toată lumea este de acord că “distanţarea socială” şi alte măsuri de protecţie sunt importante, părerile diferă atunci când vine vorba de forma în care această strategie trebuie implementată. Dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în ţări precum Coreea de Sud sau Taiwan vedem că acolo economia nu a fost practic îngheţată, activitatea continuă în paralel cu continuarea măsurilor de protecţie. Nu există practic nici o instanţă, nici un reper care să “ofere lumină” în acest sens. Lumea nu are o înţelegere comună, şi nici măcar un vocabular comun, pentru cooperarea globală în materie de gestiune a pandemiei. În teorie acesta ar trebui să fie rolul OMS (Organizaţia Mondială a Sănătăţii), însă ea s-a discreditat în mare măsură prin subordonarea aproape totală la interesele Chinei. O “pneumonie de cauză necunoscută” detectată la Wuhan a fost raportată pentru prima dată la biroul OMS din China pe 31 decembrie 2019. O lună mai târziu, OMS a declarat focarul o “urgenţă de sănătate publică de îngrijorare internaţională”, iar apoi, abia pe 11 martie, a declarat “pandemie”.
În aceste condiţii este de înţeles în parte şi dezorientarea din mass media atunci când tratează subiectul, ceea ce în cazul televiziunilor de ştiri se întâmplă în cea mai mare parte a timpului. În paralel intervine şi agenda ideologică. Mai ales în Statele Unite unde, fiind şi un an electoral, o bună parte a mass media, de la CNN şi MSNBC la The New York Times şi Washington Post, nu scapă nici un prilej de a-l ataca pe Donald Trump. E vorba de acel tip de “gotcha journalism” al cărui scop nu este acela de a pune întrebări pentru a afla informaţii suplimentare sau de a lămuri ceva, ci de a-i pune în încurcătură pe interlocutori. Uneori acest lucru este justificat, dar în multe alte situaţii premisa este aceea că aceştia din urmă nu ascultă îndeajuns de ceea ce le spun jurnaliştii. Oricum, mai ales în astfel de perioade renunţarea la astfel de practici ar fi de dorit.
O altă temă comună, nu doar în America, ci şi în alte părţi, este aceea de a scoate în evidenţă cât de “nepregătite” au fost autorităţile să lupte cu pandemia. Autorităţi care ar fi trebuit să se aprovizioneze din timp cu ventilatoare şi măşti. Dar dacă apărea un alt tip de virus, care cerea un alt tip de reacţie şi de echipamente? Este uşor de spus în retrospectivă că ar fi trebuit să avem mai multe ventilatoare, dar este imposibil să te pregăteşti pentru orice tip de pandemie, surpriză economică sau eveniment meteorologic. O dovadă este chiar faptul că zeci de guverne din întreaga lume se confruntă astăzi, în mare, cu acelaşi gen de probleme.
O a treia problemă este cea legată de maniera în care sunt raportate datele, din fiecare ţară în parte, dar şi de interpretarea acestora. Or, aici domneşte multă confuzie şi nu rareori şi multă dezinformare, involuntară sau voită. Şi nu e vorba doar de China, deşi în acest caz e de mirare cum de sunt în continuare luate de bune cifrele de acolo din moment ce este singura ţară importantă din lume care nu a dat nici un fel de informaţii privind numărul de testări şi în ciuda faptului că deşi Beijingul a raportat că practic în China epidemia a fost stopată (ieri a raportat doar 3 decese) sunt relatări credibile că în Wuhan sunt cozi mari la crematorii. Oricum variaţiile extrem de mari privitoare la numărul de testări, de la ţară la ţară, fac ca multe comparaţii să fie total nerelevante. De pildă Brazilia, la o populaţie de 200 de milioane, a făcut cu doar puţin mai multe testări ca România. Pe de altă parte, în general mass media numără constant morţii, dar relatează destul de puţin despre vindecările confirmate, aproximativ 20 procente din total.
Dar, dacă ne întoarcem la “ajustările” cifrelor raportate poate apărea o confuzie între decesele cauzate explicit de COVID-19 şi cele provocate de alte cazuri, de boli preexistente. În acest caz pot apărea distorsiuni în ambele direcţii. Pot fi decese provocate de alte boli trecute eronat la morţi cauzate de COVID-19. Dar avem şi situaţia inversă în care autorităţile, din dorinţa de a nu da foarte rău în tabloul global, mută decesele provocate de coronavirus în altă încadrare.
Or, dacă avem atâtea probleme chiar cu colectarea şi interpretarea datelor existente este cu atât mai complicat să estimăm evoluţiile de viitor plecând de la modelele pe baza cărora se fac recomandări, între altele, în privinţa perioadelor de izolare. Pentru că analiza acestor fenomene atât de complexe se bazează pe modelări care nu au cum să ia în calcul toţi factorii de impact. Şi iată cum ajungem din nou în situaţia în care ar trebui să avem în mod serios o analiză de costuri şi beneficii atunci când luăm decizii cu un impact atât de mare în plan economic şi social.
COMMENTS