Genocidul comis de Putin în Ucraina

Atunci când, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Raphael Lemkin, un avocat polonez ajuns în SUA, a inventat cuvântul „genocid“, a vrut ca semnificația acestuia să includă mai mult decât Holocaustul, care a luat viața a 49 de membri ai propriei sale familii, analizează Andrew Stuttaford pentru National Review.

Anihilarea în stil nazist era exemplul suprem, dar Lemkin a susținut că genocidul poate fi mai subtil. Cei ce-l comit ar putea dori să distrugă un grup național ca entitate distinctă, acceptând în același timp ca mulți dintre cei ce făcuseră parte din el să supraviețuiască, atâta timp cât acceptau identitatea impusă de opresorii lor.

Timpul va rezolva restul, pe măsură ce generația următoare va crește într-o nouă ordine fără a avea habar că este nouă.

Aceasta este ceea ce Vladimir Putin are în minte pentru ucraineni, nu exterminarea. O Ucraină democratică, orientată spre Vest, la granițele sale, nu ar reprezenta o amenințare pentru Rusia, ci pentru regimul aflat la putere.

Pentru Moscova, acest lucru este un motiv suficient pentru a face prăpăd în țara vecină nesupusă, deși ar prefera să includă Ucraina de jure sau de facto într-o Rusie extinsă (următoarea pe listă, fără îndoială, fiind Belarus).

Aportul pe care l-ar aduce populației Rusiei – în esență stagnantă, dar care în scurt timp va scădea – ar fi binevenit, mai ales că Ucraina este majoritar slavă, în timp ce, spre îngrijorarea Kremlinului, Rusia are o minoritate musulmană semnificativă (10-15%) care se tot mărește.

Totuși, acest lucru ar funcționa doar dacă ucrainenii nu se vor mai vedea pe ei înșiși ca fiind diferiți de ruși, decât în moduri epurate, folclorice în primul rând.

Astfel, încercările repetate ale lui Putin de a promova o perspectivă istorică dubioasă ­– expusă poate cel mai notoriu în „Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor“, un articol din 2021 în care afirmă că „velikorușii“ (marii ruși), „malorușii“ (micii ruși, un vechi termen cu referire la ucraineni, pe care mulți dintre ei îl consideră înjositor) și „bielorușii“ (rușii albi) alcătuiesc o „mare națiune rusă, un popor trinitar“, mai degrabă decât trei naționalități separate.

Identitatea națională ucraineană este un concept artificial, rezultatul unor mașinațiuni ale „unora din intelectualitatea malorusă“, ale elitei poloneze și ale autorităților austro-ungare, susține Putin.

Înrăutățind și mai mult lucrurile, bolșevicii victorioși au adoptat o structură federală pentru noul lor stat, Uniunea Sovietică – o colecție de republici socialiste sovietice „naționale“, inclusiv RSS Ucraineană – care să înlocuiască imperiul rus unitar pe care îl răsturnaseră.

Rusia, conchide Putin, a fost „jefuită“, un furt pecetluit de faptul că fiecare RSS avea, teoretic, dreptul de a se separa, o „bombă cu ceas periculoasă“, care a explodat odată ce „mecanismul de siguranță“ – acesta este un mod de a-l descrie – „asigurat de rolul de conducător“ – și acesta este un mod de a-l descrie – al Partidului Comunist Sovietic a dispărut.

Federalizarea a fost consolidată prin ceea ce Putin numește cu dispreț „politica bolșevică de adaptare locală“ în republicile Uniunii, o acțiune cunoscută atunci sub numele de „indigenizare“ (korenizatsiya), termen prin care se recunoștea că acele teritorii erau locuite de popoare distincte.

Pentru Putin, „adaptarea“, construirea a ceea ce el consideră a fi republici naționale artificiale, „a jucat, fără îndoială, un rol major în dezvoltarea și consolidarea culturii, limbii și identității ucrainene“.

Accentul pe care îl pune pe acest aspect este menit să submineze ideea că toate trei prosperau înainte de ascensiunea bolșevică și este însoțit de o cronologie falsă revelatoare.

După cum afirmă Putin, bolșevicii au „promovat în mod activ“ adaptarea locală „în anii 1920-30“, care, în RSS Ucraineană, a luat forma ucrainizării. Ce-i drept, acest lucru a fost adevărat atât din punct de vedere cultural, cât și, într-o măsură mai mică, politic, dar a durat mult mai puțin de două decenii. De la sfârșitul anilor 1920, indigenizarea a căpătat brusc o turnură inversă, o afirmare a controlului Moscovei pe care Putin, din motive evidente, nu o abordează.

Intelectualitatea ucraineană a fost luată în vizor, la fel și bisericile ucrainene, limba ucraineană și elementele „naționale“ (reale sau închipuite) din cadrul Partidului Comunist Ucrainean, pe măsură ce Stalin își consolida controlul.

Toate acestea au fost încununate de transformarea în Ucraina a consecințelor dezastruoase ale colectivizării agriculturii, o politică aplicată în întreaga URSS, într-o foamete provocată de om – Holodomor – menită să zdrobească țărănimea independentă, care nu era doar un dușman de clasă, ci și simbolul, păstrătorul și esența conștiinței naționale ucrainene.

Posibil să fi murit 4 milioane de oameni, între 1932 și 1933 mai ales, dar nimeni nu poate fi sigur (unele estimări sunt mult mai mari).

În 1953, Lemkin, care considera că sovieticii se făceau vinovați de genocid în Ucraina, dar și în alte părți, scria:

„dacă programul sovietic reușește în totalitate, dacă intelectualitatea, preoții și țăranii pot fi eliminați, Ucraina va fi la fel de moartă ca și cum fiecare ucrainean ar fi fost ucis, pentru că va pierde acea parte din ea care a păstrat și dezvoltat cultura, credințele, valorile comune, care au ghidat-o și i-au dat un suflet, care, pe scurt, au făcut din ea o națiune în locul unei simple mase de oameni“.

Aceasta era o continuare a unui argument pe care Lemkin îl adusese în 1944, potrivit căruia una dintre „tehnicile“ genocidului era distrugerea culturii victimelor.

Lemkin nu a fost interesat de rădăcinile acelei culturi, acelor convingeri sau valori. Faptul că acestea fuseseră, să zicem, modelate de străini sau de o elită sau că erau – ca în Ucraina – în esența lor mai mult organice, era irelevant pentru el.

Ceea ce conta era faptul că ele ajunseseră să reprezinte pentru milioane de ucraineni ceea ce însemna să fii ucrainean. Acestea fiind spuse, apariția conștiinței naționale în secolul al XIX-lea – în special, dar cu siguranță nu numai, în zonele predominant rurale din Europa de Est – a fost un proces complex și adesea influențat de o intelectualitate în ascensiune.

Cu toate acestea, măsura în care a câștigat teren în Ucraina sugerează că rădăcinile sale erau destul de reale: Ele fuseseră descoperite, nu inventate.

În plus, identitatea națională evoluează. Ea nu este statică. Lui Putin, un istoric neconvingător, ar putea să-i placă să scormonească în trecut, încercând fără succes să își demonstreze punctul de vedere, dar evoluțiile mai recente pot face irelevant ceea ce a făcut țarul cutare cu sute de ani în urmă.

Identitatea rusă contemporană a fost profund afectată de evenimentele ce au avut loc în secolul XX în această țară, începând de la revoluție, până la totalitarism și la Marele Război Patriotic.

Același lucru este valabil și pentru identitatea ucraineană, în moduri care coincid parțial cu narațiunea rusească, dar și divaghează de la ea, mai ales în ceea ce privește Holodomor și, desigur, experiența celor 30 de ani de independență.

Relația dintre Rusia și Ucraina va fi întotdeauna complicată, dar, după trei decenii de separare, nu va mai fi niciodată la fel, mai ales după conflictul din 2014 și, cu atât mai mult, acum, când agresiunea Moscovei i-a apropiat pe mulți dintre vorbitorii de limbă rusă din țară mult mai tare de Ucraina decât ar fi putut-o face vreodată democrația sa imperfectă.

Faptul că Putin minimalizează, denigrează sau neagă identitatea națională ucraineană, lucru pe care îl face de ani de zile, și apoi pornește un război pentru a o distruge este, așa cum ar fi fost de acord și Lemkin, o dovadă de genocid.

Tiradele lui Putin au fost reluate de articole incendiare în Rusia și niciunul dintre acestea, probabil, nu a apărut fără un anumit grad de aprobare oficială. Inclusiv dezumanizarea ucrainenilor – o altă caracteristică a genocidului – ca fiind, într-o interpretare istorică deosebit de perversă, „naziști“.

Epitetele obișnuite, cum ar fi comparațiile cu insectele, nu a fost neglijată, dar în mod clar nu a fost considerată suficientă. O parte din aceste idei par să fi fost internalizate de forțele invadatoare, cu efecte – cum ar fi uciderea în masă, torturarea și violarea civililor în Bucha, nu departe de Kiev – pe cât de oribile, pe atât de previzibile.

Unele dintre ruinele pe care rușii le-au lăsat în urma lor reprezentau patrimoniul cultural al Ucrainei. Poate că distrugerea muzeelor, cum ar fi a celui dedicat unui pictor proeminent de dinainte de revoluție din Mariupol și a altuia, în apropiere de Harkov, dedicat unui filozof ucrainean din secolul al XVIII-lea, au fost daune colaterale. Poate.

Și poate că și în Borodyanka, gloanțele trase într-o statuie a lui Taras Șevcenko, poetul național al Ucrainei, care a fost persecutat în timpul țarilor pentru că susținea ceva periculos de asemănător cu o Ucraină independentă, au fost doar rezultatul unei răutăți de care armatele de ocupație dau deseori dovadă. Poate.

Dar încă din aprilie, oficialii ucraineni vorbeau despre distrugerea a zeci de biserici, monumente și alte situri cu semnificație culturală, în ceea ce pare îngrijorător de asemănător cu o repetare, uneori improvizată, alteori plănuită cu mai multă atenție, a distrugerii în masă a „vechiturilor istorice“ din Kiev, ca să citez un faimos aparat de propagandă stalinist, după abandonarea efectivă a indigenizării în anii 1930.

Între timp, cărțile de istorie rusești, acele dispozitive rescrise la nesfârșit pentru propagarea unui trecut inventat, au ajuns în școlile din Ucraina aflată sub ocupație.

Citește și Istoricul Dorin Dobrincu, despre „basmele Kremlinului” că Rusia nu a atacat niciodată pe nimeni: Bine ați venit la grădiniță

Și mai sinistru este faptul că peste un milion de ucraineni au fost „mutați“ cu forța în Rusia, printre care sute de mii de copii, inclusiv, se pare, orfani – unii suficient de tineri pentru a-și uita identitatea și limba și, prin urmare, candidații perfecți pentru a fi asimilați. Celor care au rămas în orașele ocupate ale Ucrainei li se predă din ce în ce mai mult în limba rusă, în timp ce limba ucraineană este… descurajată.

Pe baza oricărei înțelegeri logice a termenului sau, că tot veni vorba, a unei lecturi a scrierilor lui Lemkin, nu poate exista nicio îndoială că ceea ce se întâmplă în Ucraina este un genocid.

Nu este deloc surprinzător, având în vedere suferințele de zeci de ani ale propriilor națiuni, că parlamentul leton, lituanian și estonian au declarat războiul din Ucraina genocid, în fiecare caz în unanimitate.

Președintele Poloniei, Andrzej Duda, li s-a alăturat argumentând că este „greu de negat“ că are loc un genocid.

Și președintele Biden a utilizat același termen, explicând că „a numit genocid ceea ce se întâmplă pentru că a devenit din ce în ce mai clar că Putin încearcă pur și simplu să elimine până și ideea de a fi ucrainean“.

Cu toate acestea, Departamentul de Stat a subliniat că afirmațiile președintelui nu trebuie interpretate ca o declarație oficială că acea limită a fost depășită.

Au existat, probabil, două motive pentru această ezitare, unul legat de definiția juridică a genocidului, iar celălalt de politica reală.

În ceea ce privește primul motiv, declararea genocidului de către guvernul american a fost în mod obișnuit (de la sfârșitul Războiului Rece, cel puțin) legată de definiția conținută în Convention on the Prevention and Punishment of the Crime of Genocide adoptată de Adunarea Generală a Națiunilor Unite în 1948, iar aceasta impune îndeplinirea unor condiții dificile.

Deși Convenția a fost puternic influențată de lucrările lui Lemkin, definiția genocidului este mai restrânsă decât i-ar fi plăcut, în mod ideal, lui Lemkin (exclude „genocidul cultural“ și uciderea în masă a oamenilor din pricina convingerilor lor politice sau clasa lor socială) și nu corespunde neapărat modului în care omul de rând, sau chiar din Biroul Oval, înțelege termenul.

În conformitate cu articolul II al Convenției, trebuie îndeplinite două criterii pentru a dovedi că a avut loc un genocid. Primul este ca cel puțin unul dintr-o serie de „acte“ enumerate să fi fost îndreptat împotriva unui „grup național, etnic, rasial sau religios“.

Printre acestea se numără „uciderea membrilor grupului“, „provocarea de vătămări corporale sau psihice grave membrilor grupului“ și „transferul forțat al copiilor din grup la un alt grup“, toate acestea fiind acțiuni pe care Rusia le-a comis în Ucraina.

A doua condiție este mai dificil de îndeplinit. Intenția din spatele acțiunilor trebuie să fie „de a distruge, în totalitate sau parțial, grupul național, etnic, rasial sau religios, ca atare“.

Modul în care se dovedește gradul necesar de intenție, care trebuie să vizeze distrugerea fizică (după cum s-a menționat mai sus, distrugerea unei culturi nu este suficientă), a fost subiectul unei ample dezbateri juridice și academice.

În cazul războiului Rusiei împotriva Ucrainei, limbajul dezumanizant al agresorilor, ca să nu mai vorbim de apelurile la eliminarea, încarcerarea sau pedepsirea mai generalizată a unor segmente ale populației, ar putea – deși ștacheta este foarte înaltă – să demonstreze acea intenție necesară.

Dacă o va face, transferul forțat (cel puțin în unele cazuri) al copiilor ucraineni în Rusia începe să pară că ar putea satisface definiția de genocid din Convenție. Același lucru se poate spune și despre masacre, cum ar fi cel din Bucha, unde, pare-se, multe dintre victime au fost selectate pe baza etniei (ucrainene), creând paralele clare cu măcelul de la Srebrenica, unul dintre rarele cazuri în care o instanță internațională a concluzionat că a avut loc un genocid.

Constatarea unui genocid în Ucraina de către SUA ar avea puține sau nici o consecință juridică imediată, ceea ce ne duce la al doilea motiv pentru care Departamentul de Stat ar putea ezita.

Cazurile anterioare în care a fost declarat genocidul (ca de exemplu în Darfur) nu au fost niciodată susceptibile a cauza probleme pentru factorii de decizie din politica externă a SUA.

În cazul Rusiei, situația ar putea fi diferită. Washingtonul va trebui, cel mai probabil, să continue să aibă de-a face cu Putin și complicii săi în viitorul apropiat și, foarte probabil, să reconstruiască o relație funcțională cu ei, lucru care ar putea fi cel puțin complicat odata ce le-ar imputa formal comiterea unui genocid.

Dar, dacă aceasta este decizia, ea ar trebui luată fără nicio iluzie cu privire la expansionismul rusesc sau la dorința Kremlinului de a face NATO bucăți: Moscova nu are de gând să schimbe cursul.

De asemenea, SUA nu ar trebui să fie complice la niciun demers de a nega esența a ceea ce, din orice perspectivă rezonabilă, și probabil și conform definițiilor legale, a făcut Rusia.

Și, chiar dacă este irelevant pentru scopurile Convenției, nu ar trebui să existe nicio îndoială că asaltul asupra culturii Ucrainei, a patrimoniului și a limbii sale, este încă o dovadă a intenției Rusiei nu doar de a distruge o națiune, ci și de a anihila tot ceea ce o face o națiune.

Iar termenul adecvat pentru așa ceva este „genocid“.

Traducere și adaptare
Tribuna.US