Ce este un regim politic? Definiția politologică scurtă, searbădă, tehnică și aparent deloc interesantă eseistic și jurnalistic este aceea că el repre
Ce este un regim politic? Definiția politologică scurtă, searbădă, tehnică și aparent deloc interesantă eseistic și jurnalistic este aceea că el reprezintă ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care se realizează puterea.
Mai subtil și ceva mai interesant, se poate afirma în plus că regimul politic reprezintă sursa autorității statului și sediul materiei din care este făurită politica.
Dar, de fapt, problema care mi se pare ca fiind cea mai incitantă și demnă de analizat, se conturează în jurul constatării că regimul politic reprezintă cu mult mai mult și incumbă cu mult mai multe nuanțe, acțiuni și inacțiuni, obiceiuri și cutume, limbaje și valori, sentimente și resentimente, decât definirea sa pur politologică.
În ceea ce mă privește, tocmai pe aceste nenumărate nuanțe, care nu se încadrează neapărat strict în logica democratică și a statului de drept, în contingentările definițiilor academice și în precizările constituționale, se clădește fie libertatea, fie încarcerarea cetățeanului. Pe aceste “nuanțe esențiale”, îndrăznesc să le numesc, se deconstruiește libertatea sau se edifică și se consolidează.
Noua Stângă a reușit să altereze, mai întâi de toate, tocmai aceste nuanțe esențiale, ca apoi să le regurgiteze gata ideologizate și malformate ca atribute ale narațiunii sale publice pretins pozitive, atribute aberante, pe care acum le transformă în legitimități normative și în politici publice ale surghiunului pentru neconformi.
Noile nuanțe stângiste trasează, în numele noii lupte de clasă, granițe între majoritatea albă, heterosexuală, neînregimentată ideologic, cu credință în Dumnezeu – dar, nu în mod necesar… -, acuzată a fi a priori opresoare și indiferent ce fel de minoritate, indiferent cât de indigestă, absurdă sau pur și simplu inedită ar fi ea, considerată a priori opresată.
Sunt granițe butaforice, dar cu pretenții inexpugnabile între ce este considerat în mod artificial a fi bine și ceea ce este considerat la fel de artificial a fi rău, între acceptabil și inacceptabil, între legitim și ilegitim, între frecventabil și nefrecventabil, între pretinsă stagnare și presupusul progres, redenumit la rându-i progresism. Nimic nu scapă de alterarea nuanțelor!
Limbajul și atitudinile relaționale de laborator kafkian reprezintă vârful de lance al punerii în scenă a teatrului absurd de extracție neomarxistă. Nuanțe esențiale deformate, adică…
A devenit astfel inacceptabil în multe țări “civilizate” să discuți cu cineva despre soțul/soția, iubitul/iubita lui/ei. Căci, este corect politic să se folosească termenul de “partener”, pentru ca în acest mod să se lase loc liber asumării și promovării unei puzderii inventate ideologic și rafinate academic de genuri sexuale și de relații interumane sau… transumane.
Nu se mai acceptă, în același context al corectitudinii politice, termenii “mamă” și “tată”, ci acum se promovează oficial formula “părinte 1” și “părinte 2”. Limbajul reformatează realitatea naturală cu una nouă, în care cuplurile homosexuale sau fluid sexuale – un alt termen inventat de Centrala Ideologică a Noii Stângi, care forțează acceptarea și aplaudarea unei realități cu vocație patologică nu numai cu structură artificială – pot întemeia familii, pot crește și înfia copii.
Se fac afirmații care invocă, vezi Doamne, un real consens societal, când în realitate este vorba doar de poziții pur partizane, ideologice, cum ar fi spre exemplu recentele declarații ale unor oficiali europeni de prim rang referitoare la arborarea eșuată a steagului-curcubeu la un meci internațional de fotbal: “Așa dorim noi – europenii – să trăim, respectându-ne reciproc și fără să discriminăm pe nimeni” sau “aceștia suntem noi, europenii”.
De fapt, nu este vorba despre nondiscriminare, ci despre afirmarea ideologizantă a discriminării pozitive a unor minorități în detrimentul realității obiective, care nu este nici pe departe consensuală în context.
Regimul politic în construcție actualmente în mare parte a Uniunii Europene și în SUA, face tot ce îi stă în putință să se autolegitimizeze prin pervertirea unor asemenea nuanțe esențiale. El declară vocal, persistent și perfid, că sursa autorității sale se află exact în aceste nuanțe, pe care de fapt singur le-a viciat și retrasat în mod discreționar, cu ajutorul unui conglomerat elitist neomarxist. Și, tocmai de aceea, regimul acesta care ni se pregătește devine pe zi ce trece mai ilegitim și mai lipsit de autoritate.
Indiferent câte artefacte va mai născoci, câte granițe, câte conflicte și câte dialectici găunoase va mai inventa, indiferent câte contravenții și infracțiuni de lezminoritate va mai introduce în legislație, indiferent câte etichete publice va mai lipi și câți nealiniați va mai surghiuni, indiferent câte metode de supraveghere va mai implementa și câte drepturi va mai suprima, Noul Regim și Minunata Lume Nouă se vor prăbuși sub greutatea irepresibilei dorințe de libertate a omului.
Libertate care să însemne înainte de toate, așa cum spunea Eliade, “autonomie, certitudinea că ești bine înfipt în realitate, în viață, iar nu în spectre sau dogme (…)”.
O libertate care “nu înseamnă libertinaj, libertatea instinctelor oarbe, trăirea în hazard și în eventual”.
COMMENTS