De ce așa de mulți intelectuali sunt fascinați de iluzia utopiei – numită, în ziua de azi, progresism (și cunoscută, în trecut, drept marxism, bolșevi
De ce așa de mulți intelectuali sunt fascinați de iluzia utopiei – numită, în ziua de azi, progresism (și cunoscută, în trecut, drept marxism, bolșevism, comunism, etc)?
Aș spune că, la rădăcină, stă o mândrie minții, boală grea și specifică intelectualității. Mândrie care îi face pe mulți să pornească fără să-și dea seama pe pante foarte abrupte și alunecoase. Această mândrie îi împinge să respingă orice învățătură sau înțelepciune a vechilor religii ca fiind ceva „vechi” și „perimat”; și să creadă că ideile sau scornelile noi și radicale sunt singurele demne de urmat. Desigur, aceeași mândrie orbitoare este cea care îi face să nu vadă că 99% dintre ideile sau scornelile noi sunt, în fapt, erori vechi, ce revin în forme doar ușor diferite.
A doua cauză, tot la rădăcină, este un spirit conformist sau de grup care e, iarăși, specific unei mari părți a intelectualității. Deși se declară rebeli, puțini sunt cei care au curajul real să nu meargă pe „linia de partid” a epocii și să se abată de la gândirea dominantă, sau de la spiritul vremii. Manifestarea „rebeliunii” vine, de regulă, fie prin stabilirea unor noi avanposturi ale gândirii dominante (progresisme și mai radicale, în ziua de azi), fie prin variațiuni și improvizații pe temele consacrate ale acesteia (progresismul, azi; proletcultismul sau stalinismul, în anii 50). Totul însă în spiritul de a cânta în corul în care cântă toată „lumea bună”. Comportamentul e, în parte, explicabil prin faptul că disidențele înseamnă, de regulă, marginalizare, tăierea accesului la găștile din „lumea bună” și la resursele aferente acesteia.
În sfârșit, a treia cauză este iluzia că ei contribuie cu adevărat la construirea unui rai pe pământ imanent și secular. Deși fug de creștinism și-l resping adesea isteric, intelectualii revoluționari acționează, mereu, imitându-i inconștient tiparele și modelele. Unii intelectuali se comportă precum martirii sau profeții religiei seculare pe care o propovăduiesc; alții sunt farisei și oportuniști, și acționează mânați de un soi de invidie – „să moară și capra vecinului”. Desigur, acest paradis nu este niciodată posibil într-o lume căzută – ceea ce e posibil însă este să moară, din nou, capra vecinului (prin instaurarea unei noi dictaturi ce presupune dominația unor minorități asupra majorității). Cu cât credința într-un astfel de paradis este mai fanatică, cu atât rezultatele vor fi mai dezastruoase – am văzut deja sutele de milioane de morți provocate de gulagurile secolului XX. Să mai spunem că revoluția marxist-progresistă își devorează, fără excepție, copiii; intelectualii „true belivers” sunt de regulă primele victime ale utopiei proaspăt instaurate. Iar oportuniștii și ariviștii ajung invariabil la putere, ducând corupția contra căreia pretind că luptă spre noi culmi, inimaginabile sub „vechiul regim”.
Există vreo vindecare pentru această mândrie a minții? La o primă vedere, există câteva antidoturi. Unul ar fi o căutare onestă a adevărului și o oră de onestitate petrecută față cu propria conștiință; foarte dificilă, însă, odată ce te-ai blocat într-o mână de sloganuri și clișee. Un alt antidot ar fi renunțarea la unele privilegii comode și asumarea unor sacrificii – un job 9-5 „standard” este, pentru mulți intelectuali, ceva greu fie și de imaginat. În fapt, singura vindecare cred că e să ajungi chiar deasupra hăului și să privești direct în abis, să îți dai seama că ai ajuns realmente chiar pe marginea lui – fie prin circumstanțe personale ale vieții, fie prin circumstanțe politice. Există multe exemple ale unor mari mărturisitori moderni care au avut acest parcurs, trecând de la ateism la credință după ce au ajuns, realmente, pe fundul iadului. Aleksandr Soljenițîn și Părintele Serafim Rose sunt doi astfel de intelectuali foarte cunoscuți. Chiar și atunci însă, mulți intelectuali nu se trezesc din orbirea provocată de această mândrie.
COMMENTS