Ioan Ianolide – mistic al închisorilor comuniste

Mărturisitor și memorialist al temnițelor comuniste, Ioan Ianolide a fost un scriitor român închis pentru aproape 23 de ani, destinul său confundându-se cu drama României din a doua jumătate a veacului trecut, pentru care experiența comunistă a însemnat transformarea țării într-un imens gulag.

Despre viața lui Ioan Ianolide nu se știu foarte multe, el fiind cunoscut mai ales pentru prietenia apropiată cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide își asumă ca o datorie mărturisitoare efortul de a transmite posterității testamentul spiritual al „Sfântului închisorilor”, cum a fost numit de Părintele Nicolae Steinhardt, a cărui biografie martirică o redă în volumul „Întoarcerea la Hristos”.

Redactat între anii 1981 şi 1984 și ascuns în cutii de lemn, manuscrisul lui Ianolide a ajuns în Occident după moartea lui, în februarie 1986, și a fost readus în țară după Revoluție, în 1990, de Părintele Constantin Voicescu și editat, în cele din urmă, de către Mănăstirea Diaconești.

Prin munca editorială a aceleiași obști monahale au văzut lumina tiparului alte două volume aparținând lui Ioan Ianolide „Deținutul profet” și „Testamentul unui nebun (Bonifaciu, 2015), care transmit mesajul mărturisitor al acestuia în două ipostaze distincte.

În „Deținutul profet” îl descoperim pe Ioan Ianolide asemenea unui proroc, care trage un semnal de alarmă asupra umanității aflate în derivă, pentru care singura soluție salvatoare este întoarcerea la Hristos.

În schimb, „Testamentul unui nebun” este o lucrare greu încadrabilă, la granița dintre literatură și memorialistică, în care autorul transpune sub forma nuvelei propriul destin martiric.

Ioan Ianolide s-a născut la 27 ianuarie 1919 în comuna Dobroteşti, jud. Teleorman, ca cel de-al doilea fiu al lui Nicolae şi al Ispasiei Ianolide.

Tatăl, macedonean de neam, administra moşia Berindeilor, locuind cu familia la Lunca, în apropiere de Dobroteşti. Sora lui, pe nume Maria, profund legată de satul natal, devine profesoară şi se căsătoreşte cu un basarabean, rămânând până la moarte în casa părintească de la Dobroteşti.

Ca orice copil crescut la ţară în vremea aceea a gustat din bucuriile vieţii creştineşti ale satului românesc de la început de veac al XX-lea.

Copilăria i-a fost liniştită, însă vremurile tulburi în care s-a născut, între dictatura lui Hitller şi dictatura lui Stalin, îi pecetluiesc destinul.

Sensibil la provocările veacului, intră în anul 1937, ca mulți tineri cu idealuri înalte din perioada interbelică, în Frăţiile de Cruce, organizaţie naţionalistă de educaţie moral-religioasă. Suflet curat, însetat de adevăr şi de dreptate, se avântă într-o luptă care îi va schimba definitiv cursul vieţii. După absolvirea liceului, datorită situaţiei materiale bune de acasă, merge să studieze Dreptul la Bucureşti, sperând într-o Românie mântuită de păcatele politicianismului burghez şi de ateismul bolşevic.

În anul 1941, Ioan Ianolide cade victimă confruntărilor politice dintre Ion Antonescu și legionari, fiind arestat în luna octombrie și condamnat o lună mai târziu la 25 de ani muncă silnică „pentru crima de participare la organizație interzisă de lege”.

Unul din martorii care au luat parte la dramaticul eveniment dă mărturie că, în ciuda nedreptății strigătoare la cer care i se face, Ioan nu se tulbură:

„La ultimul cuvânt, Ionel Ianolide a fost singurul care, fără a implica pe altcineva, a declarat că acceptă cu bucurie să fie condamnat pentru credinţa pe care o are şi lupta pe care o poartă spre apărarea neamului românesc. Ca urmare, a fost condamnat la maximum de pedeapsă: 25 de ani muncă silnică. În momentul când i s-a comunicat condamnarea, a luat poziţie de drepţi, a privit spre cer şi figura i s-a luminat de o bucurie interioară revărsată în zâmbet pe întreaga figură. Oamenii autorităţii de stat erau uluiţi. Nu mai văzuseră aşa ceva până atunci”.

Ioan Ianolide a pătimit timp de 23 de ani în mai multe închisori comuniste ale vremii, precum Aiud, Pitești și Târgu Ocna.

Ajuns în închisoarea de la Aiud, studentul Ioan Ianolide a fost încadrat ca membru în „grupul mistic”, lucru repetat întocmai și în închisoarea din Târgu Ocna. În anii grei de închisoare, Ioan Ianolide a fost prieten de taină cu Valeriu Gafencu, cu Marin Naidim si cu Virgil Maxim, împreună constituind un simbol al rezistenței prin credință.

În anul 1945, guvernul a hotărât ca închisorile să se autofinanțeze prin munca deținuților. Anul urmator, in 1946, conducerea închisorii Aiud a hotărât ca deținuții să muncească pe câmpurile din jurul închisorii, munci agricole, împarțiți pe grupe. Grupele au fost alcătuite în funcție de dorințele fiecăruia. Astfel, grupa alcătuită din Ioan Ianolide, Valeriu Gafencu și alții asemenea lor, a fost delegată să muncească pe podgoriile din localitatea Galda de Jos, județul Alba. Colonia acestora avea să se bucure de un regim cu mult mai îngăduitor decât altele asemenea lor: munceau la câmp, se gospodăreau singuri, mergeau în satul din apropiere, citeau cărți, scriau acasă și primeau vizite.
În colonia de munca din Galda de Jos, tânărul pe atunci Valeriu Gafencu era vizitat des de mama și de surorile lui. Cu aceasta ocazie, prin scrisori și vizite, Ioan Ianolide s-a îndrăgostit de sora mai mare a lui Gafencu, anume Valentina, care avea pe atunci 24 de ani. Astfel, în anul 1946, chiar daca Ianolide mai avea de ispășit înca vreo 20 de ani de închisoare, la casa din via de la Galda de Jos, va avea loc logodirea acestuia cu Valentina Gafencu.

În anul 1948, studenții din închisoarea Aiud, printre care și Ianolide și Gafencu, au fost mutați în înfricoșătoarea închisoare de la Pitești, pentru „reeducare”. Această „reeducare” reprezenta un sistem diabolic de dezumanizare, prin torturi fizice și psihice. În celulele din Pitești, condamnații erau ca și morți, nimeni nemaiputând lua legatura cu aceștia. Deoarece studenții Ianolide si Gafencu se îmbolnăviseră de tuberculoză, ei au fost scutiți de la procesul de „reeducare”.

În anul 1949, cei doi au fost transferați la închisoarea Văcărești, fără a li se acorda vreo îngrijire medicală, iar mai apoi, în anul 1950, ei au fost mutați la închisoarea Târgu Ocna. Această închisoare era un fel de spital pentru condamnați, însă îngrijirile de aici erau mai mult cu numele, decât cu fapta. Chiar și așa, mâncarea, aerul și condițiile din celule erau ceva mai bune decât în alte închisori. Valeriu Gafencu va trece la cele veșnice în această închisoare în ziua de 18 februarie 1952.

Ioan Ianolide a fost eliberat din închisoare în anul 1964, mulțumită Decretului de eliberare generală a condamnaților pe motive politice.

Trenul în care călătorea liber, după mult prea mulți ani, l-a adus pe Ianolide pe peronul Gării de Nord, din Bucuresti. Logodnica lui, care i-a făgăduit că o să-l aștepte până la moarte, se căsătorise cu un an în urmă, după ce l-a așteptat vreme de 18 ani fără a ști nimic despre el. Mai apoi, s-a căsătorit și el, cu Constanța, o femeie bună și credincioasă.

Ioan Ianolide a trecut la cele veșnice în data de 5 februarie 1986, fiind înmormântat în cimitirul monahal de la Mănăstirea Cernica, nu departe de mormântul duhovnicului său de după eliberare, luminosul părinte Benedict Ghiuș. Una dintre ultimele sale dorințe a fost ca la înmormântarea lui, doritorii să primească medalioane și cruciulițe pe care le sculptase până ce vederea nu l-a mai ajutat. Era cel mai important discurs al lui Ioan pentru neamul său: „Purtaţi-vă crucea!”. De altfel, chiar pe crucea mormântului său, este gravat mesajul sublim al existenței sale: „Totul în Hristos”.

Revenind la cartea sa de căptâi, într-o notă marginală a manuscrisului, Ianolide își însemnase dorința ca monahii să fie cei care să îi editeze lucrarea, ei fiind în masură să înțeleagă totul. În anul 2006, la exact 20 de ani de la moartea sa, mărturisitorul Ioan Ianolide ajunge să fie cunoscut în toată lumea, prin cartea lui, „Întoarcerea la Hristos”. Cartea a văzut lumina tiparului mulțumită maicilor de la Mănăstirea Diaconești, precum și Editurii Christiana.

Se cuvine menționat că scrierile lui Ioan Ianolide au fost bine receptate în străinătate. Astfel, literatura germană care se ocupă cu analizarea terorii comuniste din România folosește actele din dosarul de securitate al lui Ioan Ianolide și scrierile acestuia ca sursă exemplară pentru evidențierea atrocităților înfăptuite de sistemul comunist. Dialogurile purtate cu Valeriu Gafencu au fost analizate și evaluate cu deosebit interes în publicații cu specific teologic.

În Statele Unite ale Americii, exemplul personal al lui Ioan Ianolide și mărturiile date de acesta despre atitudinea creștinilor ortodocși în fața morții constituie subiectul unui important studiu publicat în revista „Mortality” intitulat „Promoting the interdisciplinary study of death and dying”.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ