Istoria Românilor – Tunuri multiple

Cine-și face zid de pace, turnuri de frățîe / Duce viațî fără greațî ‘ntra sa bogăție.

Că-i mai bunî depreunî viața cea frățascî, decît armî ce destramî oaste vitejeascî

Așa scria unul dintre primii stihuitori români pe numele său Dosoftei.

Aceste versuri, chiar dacă sunt foarte greu de citit și descifrat azi, nu fac altceva decât să ne confirme spiritul pașnic și lipsit de agresivitate al poporului nostru.

În general, românii au pus mâna pe arme doar atunci când au fost constrânși să se apere, nu pentru jaf sau pentru a cotropi… Chiar și azi, România nu își folosește poziția de supremație față de vecinii săi, ci mai degrabă preferă să adopte o poziție pașnică, indiferentă atât timp cât nu suntem amenințați. Aici ar fi multe de spus până unde ar merge această amenințare, dar nu acesta este scopul acestor articole.

Pe vremea când istoria Americii încă nu era scrisă, unii români scriau istoria industriei de armament din lume. Unul dintre cei mai celebri turnători de tunuri este ardeleanul Orban, dac de neam, care a ajutat armata otomană să cucerească Constantinopolul. Gheorghe Șincai spune așa: „Fusese romîn acela care dirijase tunurile sultanului Mahomed la luarea Constantinopolului”.

Însă cea mai importantă invenție, rămân totuși tunurile multiple ale lui Petru Rareș. Cronicarul polonez Martin Bielski le descrie astfel: „Tunurile moldovenești sînt din fier. Ele se formează din câte șase sau cîte opt tunuri, așezate numai pe două roate mici, în așa mod încît dîndu-se foc unuia din tunuri, pe dată izbucnesc pe rând și celelalte, urmînd șase sau opt detunete. Nimic nu poate să fie mai bun si de folos luptătorului din infanterie ca acestea, căci le poate trage după sine cînd vrea și întoarce în toate părțile unde se arată a fi nevoie în timpul tragerii, armatele dușmane venind din diferite direcții. Soldații tunari pot să plece cu ele cînd vor, căci nici un dușman călare nu poate să le înfrunte, fiindcă ele se aprind unul după altul tunurile cînd tragi numai dintr-unul”.

Proiectele pentru aceste tunuri erau formate din gloanțe de fier sau plumb și se puneau la un loc cu materialul exploziv.

De menționat că tot în aceeași perioadă a secolului al XVI-lea apar și mortierele, pe care moldovenii le numeau pive, iar obuzele fiind numite cumbarale.

Sursa: Gheorghe Șincai din Șinca – Istoria Românilor 1853, B.P. Hașdeu – Ion Vodă cel cumplit, 1942, M. Bielski – Sprawe rycerka, Dinu Moroianu, I M Ștefan – Focul viu, 1963, Biblioteca Digitală a Bucureștilor

Bogdan Iosifaru