Foto: Aceasta este caseta pe care a fost înregistrat primul episod. Au trecut 32 de ani și ”Memorialul” merge mai departe. În fiecare luni seară, de l
Foto: Aceasta este caseta pe care a fost înregistrat primul episod. Au trecut 32 de ani și ”Memorialul” merge mai departe. În fiecare luni seară, de la 21.00, la TVR 2. Pregătim câteva episoade dedicate lui Iuliu Maniu, pentru că sunt 150 de ani de la nașterea imensului om politic, erou al neamului.
Memoria a învins neantul și lumina a trecut prin întunericul zărcilor.
În 14 august 1991, TVR 1 a difuzat primul episod din ”Memorialul Durerii”. Era miercuri seară și România începea să-și afle istoria pe care nu o învățase la școală și care, din păcate, nu se învață nici acum. La modul cel mai real, Memorialul a deschis porțile, până atunci ferecate, ale unor închisori despre care nu se știa nimic: Jilava, Sighet, Râmnicu-Sărat, Zarca Aiudului, Zarca Gherlei, Pitești, Cavnic, Periprava. Nimeni, înafară de AFDPR, nu era dispus să ne sprijine investigațiile. Nici Ministerul de Interne, nici Ministerul Justiției, nici SRI.
”Memorialul” n-a pornit ca un serial. S-a dorit ca eu să realizez doar 2-3 reportaje, să nu mă abat de la subiect, arcul de timp 1944-1964 și, mai ales, să nu mă ating de actualitate, de epoca Ceaușescu, dar am făcut un serial scăpat de sub ochii cenzorilor, în libertate. Un serial cu multe lacrimi, care ni s-au și reproșat. Un ”Memorial” care a revelat României ceea ce a avut mai de preț în anii de comunism: curajul, verticalitatea, forța, onoarea, eroismul, credința în Dumnezeu.
Toate acestea ilustrate de Eroii și Mucenicii prezentați în fiecare din cele peste 250 de episoade ale filmului. Aproape toți cei care au apărut în Memorial, în zecile de mii de minute de interviu, au dispărut, fizic, dar vor trăi pururi, pentru ca oricine să-i poată vedea și auzi.
Memoria a învins neantul și lumina a trecut prin întunericul zărcilor.
Mulți români au avut inimile împietrite după ce au văzut filmele. N-au crezut în ideea de rezistență, de luptă, de revoltă. N-au știut ce se află în spatele propagandei și a minciunii oficiale. Generalizată părea doar capitularea noastră în fața tiraniei.
Am avut cea mai numeroasă, bravă, neîmpăcată, inteligentă și eroică Rezistență din tot spațiul socialist. O Minune a lui Dumnezeu, construită pe oameni formidabili. Pentru ea și pentru toate suferințele semenilor mei, cei știuți și cei neștiuți, pentru toți cei care au privit acest film și au lăcrimat, măcar o dată, Memorialul și-a îndeplinit menirea.
Sunt convinsă că lacrimile sunt tămăduitoare, întocmai ca adevărul.
Alexandru Nicolschi – A ordonat asasinate şi a ucis cu mâna lui.
Se împlinesc 32 de ani de la primul episod al “Memorialului”. 32 de ani de la apariţia acestei poze în spaţiul public. Alexandru Nicolschi. Unul dintre coordonatorii crimei organizate în România bolşevică. A ordonat asasinate şi a ucis cu mâna lui. A fost în centrul şi în miezul ororii.
În 1991 nimeni nu mai ştia dacă mai trăieşte. I-am găsit adresa la Oficiul de pensii. Nicolschi şi soţia lui Iosefina, fostă şefă de cadre la MI, locuiau în Strada Olga Bancic, nr. 7, în casa unui arhitect pe care l-au evacuat din luxosul apartament al vilei şi s-au mutat ei, preluând tot avutul fostului locatar. De dimineaţă, echipa „Memorialului” a pândit casa lui Nicolschi, aşteptând ca acesta, conform obiceiului, să plece la cumpărături. Când l-am văzut ieşind, am sunat. A venit soţia lui şi i-am cerut permisiunea să-l aşteptăm înăuntru pentru un interviu. Deşi era extrem de temătoare, ne-a dat drumul înăuntru, mie şi cameramanului Doru Spătaru. Doina Teodoru cu Florin Ioniţă au rămas afară.
Am urcat pe scări, într-un living în care trona o galerie de tablouri extrem de valoroase. Grigorescu, Tonitza, Pătraşcu, Aman, toate capturi de la foştii proprietari. Din living se deschidea o uşă spre biroul lui Nicolschi, tapetat cu opere ale marxist-leniniştilor, literatură soviectică, Lenin, Stalin…
Tăceam toţi, doar Iosefina extrem de tulburată de prezenţa noastră s-a oferit să ne servească un pahar cu apă. Noi am cerut voie să filmăm în camera în care ne aflam. Ea a încuviinţat. Pe noi, de fapt, ne interesa biroul. Cât timp Iosefina a dispărut la bucătărie, eu şi Doru ne-am repezit în birou – uşa era deschisă – şi am filmat fotografiile document aflate sub sticla mobilei. Este celebra poză în care Nicolschi se afla la un exerciţiu de tragere, cu pistolul în mână şi pe care toate istoriile represiunii o folosesc, dar puţini menţionează sursa. Am filmat într-un adevărat frison şi am revenit cuminţi pe scaunele noastre.
La scurt timp, a intrat Nicolschi cu o plasă în mână. S-a uitat consternat la noi şi şi-a întrebat soţia cine suntem. Era extrem de nemulţumit de prezenţa noastră. I-am spus că dorim de la el un interviu despre perioada în care a condus destinele „contraspionajului românesc”. Fusese, din 1945, comisar-şef la anchete, în Corpul Detectivilor şi apoi chiar şef al acestui corp, pe atunci, din Direcţia Generală a Poliţiei.
Corpul Detectivilor era singura instituţie cu rol de poliţie politică, care într-un ritm escaladant a decimat toate grupurile de rezistenţă, a pus la cale înscenarea de la Tămădău, a organizat masacrul de la Piteşti, a torţionat lideri ai PNŢ şi ai Mişcării Legionare, a dizolvat organizaţiile sioniste, a dezlănţuit o cruntă represiune împotriva cultelor. Despre Nicolschi s-a spus că era tipul criminalului feroce, aşa cum îl definea Lombroso.
S-a uitat lung la mine, aproape fericit că cineva îşi amintea de „perioada lui de glorie”. Dar când am început să-l întreb de Piteşti, i-a căzut faţa, afirmând, glacial, că n-a avut nicio legătură cu penitenciarele, cu torturile.
Au urmat trei ore de confruntări, dure, încheiate cu acea cinică mărturisire. „S-au făcut crime, atrocităţi, dar se gândea cineva în ’53 sau ’54 că o să vină 1989?” Cum nimeni, după decembrie 1989, nu i-a pus vreo întrebare, Nicolschi nu era obişnuit cu francheţea şi tăişul întrebărilor. El, care fusese consultant ştiinţific al seriei de filme „Cu mâinile curate”, regizate de Sergiu Nicolaescu, acum era tratat ca un criminal de rând.
După interviul cu Nicolschi am fost literalmente bolnavă. De ce? Lipsa de căinţă era îngrozitoare. Generalul socotea o dezonoare nu miile şi sutele de mii de victime care îi apăsau conştiinţa, ci faptul că regimul comunist se descotorosise de el, că el însuşi fusese o victimă a tribulaţiilor ideologice ale tovarăşilor de drum. În timpul mişcărilor politice din Polonia, din anii ’80, tinerii scriseseră pe zidurile clădirilor, în numele lui Marx: “Proletari din toate ţările, iertaţi-mă”. Dar cine a văzut vreo urmă de remuşcare la generalii lui Dej şi Ceauşescu? Nicolschi a murit în 16 aprilie 1992 după ce înainte cu o zi, în 15 aprilie, fusese citat de Procuratura Generală. Nici acest minim curaj nu şi l-a asumat, aşa cum probabil fac spionii adevăraţi, nu călăii Securităţii.
Lucia Hossu Longin
Aug. 13, 2023 – Caseta video
Iulie 6, 2023 – Asasinul bolșevic
COMMENTS