„Luna mândriei LGBT”: Nu vă impuneți dorințele în societate

„Nu încercați să transformați trăirile și dorințele voastre personale – de plăcere sau disconfort – în obligație a societății din jur”.

Daniel Funeriu, fost ministru al Educației din România, atrage atenția voalat asupra „minorităților” care încearcă să suprapună alte minorități care sunt protejate de legislația românească, cu țintă spre „minoritățile sexuale” din România.

„Acum mulți ani, în calitate de reprezentant al statului, trebuia să țin un discurs despre minorități. Am fost foarte încurcat pentru că noțiunea de „minoritate” nu îmi era deloc clară: pentru mine, ca persoană privată, nu m-a interesat niciodată nimic altceva decât ce e în mintea și atitudinea unui om; dar acum era diferit, nu mă reprezentam pe mine, ci reprezentam statul.

M-am uitat așadar în Constituție unde, de fiecare dată când apare cuvântul „minoritate”, apare sintagma „minoritate națională”. Ceea ce este firesc, având în vedere „Rezoluțiunea Adunării Naționale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 decembrie 1918”.

În consecință, ca reprezentant al statului care a jurat să respecte Constituția, eram constrâns să vorbesc doar despre „minorități naționale”. Era, însă, epoca în care apăreau peste noapte tot felul de „minorități”, care revendicau, în numele apartenenței la acea minoritate, „drepturi”, și mă simțeam moralmente obligat să vorbesc, generic, despre „minorități”, dar inginerul din mine nu prea înțelegea câteva lucruri:

1) în virtutea cărei prevederi din Constituție vorbim despre alte minorități decât cele naționale?

2) Cererile cărei minorități sunt legitime și cererile cărei minorități sunt ilegitime? De exemplu eu fac parte din minoritatea afefobilor. Cer dreptul la a avea o lege prin care să fie interzis celor din metrou/autobuz să mă atingă, pentru că atingerile mă agresează. Cum vă sună?

3) Cum și cui dovedesc că sunt realmente parte a unei minorități? Dacă eu nu am chef ca lumea să știe că sunt afefob, dar am reușit să avem o lege a afefobilor, pentru a nu fi atins în autobuz, cum demonstrez că sunt afefob pentru a beneficia de acea lege?

4) Dacă nu sunt afefob, dar mă enervează tipul de lângă mine care m-a atins, pot să mă dau drept afefob pentru ca el să fie pedepsit, doar pentru că nu-mi place moaca lui?

5) Cum dovedesc că grupul din care fac parte e „minoritar”, nu majoritar? Pun pe toată lumea să dea un test de afefobie, pentru că, nu-i așa, poate ești un afefob care se ignoră?

6) Care e grupul la care mă raportez când decid dacă afefobii sunt o minoritate sau nu? Cele 8 miliarde de oameni de pe planetă? 500 de milioane de europeni? 20 de milioane de români? 300.000 de timișoreni? 500 de chimiști? 20 de prieteni? Cei 5 membri ai grupului afefobilor anonimi?

7) Dacă vorbesc despre minorități și uit vreuna, acea minoritate a minorităților nu se va simți discriminată? Dacă da, cum pot să le cuprind pe toate? Ce mă fac cu minoritatea celor care nu suportă minoritarii?

8 ) Care e relația dintre a fi „minoritar” și a fi „discriminat”? Discriminarea fiind evident ceva oribil, dar selecția fiind ceva legitim, cum mă asigur că în varii proceduri fac selecție și nu discriminare? Dacă lui X nu-i plac afefobii, pentru că el are obiceiul să atingă oamenii când le vorbește, pot eu să-l oblig pe X, ca persoană privată, să se simtă bine, la bere, printre afefobi? E el condamnabil dacă zice „bă, voi toți sunteți afefobi, n-am chef să ies cu voi la bere”? Dar dacă X e șef de firmă, pot să-l oblig pe X să aleagă un afefob în detrimentul unui ne-afefob? Unde se oprește selecția și unde începe discriminarea? Ce se întâmplă dacă X, şef de firmă e în minoritatea afefobilor şi nu angajează niciun ne-afefob, majoritar? Discriminează majoritatea?

9) cele două mari tragedii ale secolului al XX-lea au fost produse de două grupuri minoritare: na3iștii și comuniștii.

10) Cum dovedesc că sunt parte a unei majorități? În toate cele 9 puncte de mai sus, neclaritatea rămâne dacă înlocuiți cuvântul „minoritate” cu „majoritate”. La istorie am învățat că societatea umană a evoluat de la organizarea tribală la cea a societăților de azi. Vrem cu tot dinadinsul să ne întoarcem la societatea împărțită în triburi? Nu mai bine vorbim despre ce ne unește decât despre ce ne desparte?

Pe scurt, neavând răspunsuri la aceste întrebări inginerești, neavând o „hartă a minorităților”, având însă obligația constituțională a funcției, am decis ca discursul meu să fie foarte scurt: nu puteam să ies din cadrul constituțional și nici să fiu altcineva decât eu însumi, așa că am spus:

„E greu să vorbești despre minorități, pentru că fiecare suntem minoritatea altcuiva, dar cu toții trebuie să beneficiem de unanimitatea demnității umane. Nimănui de pe această planetă nu trebuie să i se știrbească din demnitatea sa de om, pe motiv că nu aparține unei majorități inventate. În educație -pe care azi o reprezint- mă angajez să respect litera și spiritul Constituției și Rezoluției de la Alba Iulia, anume să garantez fiecărui om din România educație în limba maternă pe care ea sau el o alege”.

Oameni buni: nu uitați că toți suntem oameni… Contează ce avem în cap și cum relaționăm cu alții, nu lungimea părului, numărul de la pantofi sau nu mai știu ce criteriu pe care doar noi îl știm și exersăm în spatele zidurilor casei noastre. Nu încercați să transformați trăirile și dorințele voastre personale -de plăcere sau disconfort- în obligație a societății din jur. Simțiți-vă liberi să fiți exact ceea ce doriți -în limite legale-, dar nu impuneți societății din jur să vă dea vreo medalie pentru ceea ce simțiți voi că sunteți. Simțămintele fiecăruia dintre noi sunt responsabilitatea noastră, nu a societății din jur. Respectați-i pe cei din jur pentru ceea ce sunt: oameni. Pace și relaxare tuturor”.