Mănăstirea Bujoreni – o oază de tihnă și rugăciune

Cea mai mare pădure din judeţul Vaslui ascunde şi unul dintre cele mai frumoase lăcaşe de cult: Mânăstirea Bujoreni sau Schitul Măgarului, una dintre cele mai vechi așezări monahale ale județului Vaslui, aflată la o distanță de 25 km de orașul Bârlad, în comuna Zorleni, județul Vaslui. În cele mai multe zile ale anului, mânăstirea e acoperită de linişte. Doar în zilele marilor sărbători religioase creştine şi la slujbele de duminică sunt sute de oameni care poposesc acolo.

Folosind drumul județean Bârlad-Zorleni-Murgeni-Fălciu, la ieșirea din satul Popeni, în vârful dealului unde este amplasat un releu TV, la punctul numit Căprioara, un indicator arată spre stânga în pădure pe un drum forestier pietruit și bine întreținut, de 5 km lungime, care duce direct în incinta mănăstirii, acolo fiind și capăt de drum. Se poate ajunge și cu trenul pe calea ferată oprind la stația Horga, iar de acolo 5–6 km de străbătut pe jos.

Pentru a putea parcurge firul legendelor și istoriilor povestite din tradiția locului, purtate din gură în gură de-a lungul vremii despre acest așezămînt monahal, trebuie cercetată epoca de glorie a celor doi mari domni Alexandru cel Bun și Ştefan cel Mare, oameni de seamă ai istoriei medievale, care au marcat epoca, atât cultural cât şi religios, dar şi politic istoria Principatelor Româneşti.

Odată cu intrarea la domnie a acelor doi fii ai lui Alexandru cel Bun, Ilie și Ștefan, documentele consemnează și atestă existența celor mai vechi vetre de sihăstrie monahală. Astfel pe 18 iunie 1444, Ștefan Voievod, fratele lui Ilie Voievod, emite un document lui popa Toader din Bârlad dându-i câteva proprietăţi unde intră şi străvechiul sat Lahova, unde era mănăstirea fratelui său, popa Drăghie, numită şi mănăstirea „De pe Lahova” sau mănăstirea Ghermăneştilor sau sub numele de mănăstirea Recea din satul Banca.

Atestările, cronicile şi studiile de rigoare în domeniul arheologic, nu pot demonstra cu documente concrete că actuala vatră monahală Bujoreni a fost construită pe vechea temelie a mănăstirii Recea, sau la 1-2 km apropiere. Distanța istorică între ele, ca datare fiind de 150 de ani. Dar iarăși lucru nedemonstrat, de la atestarea primului document despre mănăstirea Bujoreni din 1602, care vatră monahală poate că exista cu cel puţin 50 de ani înainte. Odată cu venirea în scaunul Moldovei a domnitorului Ștefan cel Mare, si odată cu incursiunea războaielor împotriva lui Mahomed 1475 Vaslui, 1476 Valea Albă, este evident că pregătirea învingerii temutului cuceritor al Constantinopolului a avut în obiectivul de apărare și pustiirea multor sate din Valea Bârladului, știut fiind faptul că năvălitorii umblau dupa hrană si provizii. Așa se explică și dispariția mănăstirii Recea atestată documentar la 1444, despre care nu se știe cât a rezistat, si nici nu putem ști documentar data încetării existenței ei.

Întemeierea Mănăstirii Bujoreni, o fericită împletire între adevăr și legendă, amintește de aflarea în chip minunat în scorbura unui stejar a icoanei Maicii Domnului cu Fiul ei, de către un măgar rătăcit de turma sa, care în chip minunat era găsit de fiecare dată înaintea aceluiași stejar. Se presupune că în timpul invaziilor otomanilor din timpul lui Ștefan cel Mare, călugării de aici, pentru a salva icoana făcătoare de minuni a mănăstirii, au adăpostit-o într-o scorbură de stejar.

Legenda spune că la mijlocul secolului al XVI-lea, între mocanii veniți din Ardeal în căutare de hrană pentru turmele de oi, se afla și Ion Brețcanu, om harnic și credincios. Într-una din zile, unul din măgarii care purtau desagii cu provizii, a dispărut fără urmă. Îngrijorat, Ion Brețcanu anunță pe ceilalți colegi de pierderea acestuia și împreună pornesc în căutarea măgarului, care parcă intrase în pământ. În cele din urmă animalul este găsit îngenunchiat în fața unui stejar de către Iftimie, mai marele pădurarilor din zonă, și adus la proprietarii săi. Peste un an întâmplarea se repetă, măgarul fiind găsit în condiții asemănătoare, în fața aceluiași stejar. Anul următor, după o zi plină de trudă, Ion Brețcanu era bucuros că reușise să vândă în târgul Bârladului toate produsele adunate cu migală și trudă de la turmele sale în ultimele luni. Pornind spre locul de odihnă, împovărează măgarul cu desagi plini de alimente și alte provizii, între care erau puși cu grijă cei trei mii de galbeni adunați. Obosit de drum și grăbit de ploaia care nu se mai oprea, mocanul uită galbenii pe spinarea măgarului, care dispare din nou în pădurea Bujorenilor. Disperat, Ion Brețcanu pornește în căutarea lui, de data aceasta îndreptându-se spre casa pădurarului. Toți rămân înmărmuriți când găsesc măgarul îngenunchiat în fața stejarului în care străluceau trei luminițe în forma sfintei Cruci. Acolo se afla o icoană a Maicii Domnului, probabil de la fostul schit Recea, ascunsă de monahii evlavioși înaintea unor cotropiri păgâne.

Prima atestare documentară a Schitului Măgaru datează din 27 martie 1602, când în actul de vânzare a ocinei de la „Măgaru, în hotarul Bujorenilor”, deținută de către Platon, feciorul lui Costin din Negoești, semnează și protoegumenul Silioan.

Este lesne de înțeles că viața monahală începuse cu mult înainte de întocmirea acestui document. Timp de aproape 200 de ani, existența sfântului lăcaș din poiana Bujorenilor este menționată în mai multe acte oficiale ale vremii, care arată dăinuirea în timp, dar mai ales faptul că marii boieri din zona Bârladului se îngrijeau de viețuitorii schitului, asigurându-le cele necesare traiului zilnic.

Între anii 1830-1840, Schitul Măgaru se va transforma în mănăstire de călugărițe, Ioanichie Conachi populând acest așezământ cu monahii românce și rusoaice, slujbele desfășurându-se atât în limba română cât și în slavă. În urma unui recensământ, la 1853, constatăm că viețuiau în această mănăstire un număr de 19 călugărițe și un ieromonah.

Începând cu anul 1886 până în 1921, ținutul Zorleniului, între care și pădurea unde se afla Schitul Măgaru, va deveni Domeniu Regal. În ciuda sprijinului acordat mănăstirii de către membrii familiei regale, viața monahală din acest așezământ va cunoaște un declin considerabil, astfel încât în preajma Primului Război Mondial obștea număra doar câteva viețuitoare, iar construcțiile erau în stare de ruină.

În perioada interbelică, se înfiripează din nou viața de obște în acest așezământ. Episcopii de la Huși se vor implica în mod direct în reorganizarea mănăstirii, sprijinind dezvoltarea acesteia prin înființarea unui atelier de țesătorie și prin înzestrarea cu păduri și teren agricol necesare existenței personalului monahal. Între anii 1958-1960, prigoana comunistă va ajunge și la Mănăstirea Bujoreni, când începe lungul martiriu al monahismului românesc. Viețuitoarele vor fi alungate, biserica lăsată în paragină, iar celelalte anexe vor fi demolate din dorința de a nu mai exista posibilitatea întoarcerii nimănui în sfântul lăcaș.

După evenimentele politice din 1989, o parte din călugărițele alungate în urma decretului 410/1959 se vor reîntoarce la Mănăstirea Bujoreni, reînnodând firul vieții monahale în acest loc binecuvântat de Dumnezeu, după aproape treizeci de ani de pribegie. Astfel Mănăstirea Bujoreni, aşezământul, a cărui istorie se pierde în negura vremurilor până în timpul lui Ştefan cel Mare şi Alexandru cel Bun, a fost redeschis ca mănăstire de monahi în anul 1993. Stareţ a fost numit atunci părintele protosinghel Luchian, care a păstorit obştea până în anul 2002, timp în care s-a ocupat cu destoinicie atât de sporirea vieţii monahale, cât şi de amenajarea sfântului lăcaş, peste care anii lungi ai nepăsării din timpul comunismului lăsaseră urme adânci.

În 1998, Episcopul Ioachim Mareș, titularul Episcopiei Hușilor, va transforma așezământul monahal de la Bujoreni în mănăstire de călugări, așa cum a fost în primele trei veacuri ale existenței sale. Odată cu transferarea unui mic grup de călugări de la Mănăstirea Petru Vodă din județul Neamț, așezământul monahal va cunoaște o dezvoltare fără precedent, devenind astăzi o adevărată oază de spiritualitate monahală și un loc de pelerinaj cunoscut creștinilor din întreaga țară.

În anul 2002, monahul Euharist Micu, absolvent al Academiei de Studii Economice din Bucureşti, este hirotonit ieromonah şi numit stareţ al mănăstirii. De atunci, eforturile de conservare şi îmbogăţire a aşezământului monument istoric au sporit, Mănăstirea Bujoreni fiind, astăzi, cea mai mare mănăstire de călugări şi una dintre cele mai frumoase aşezări monahale din Episcopia Huşilor.

Astăzi Mănăstirea Bujoreni include un număr de 47 de viețuitori care duc mai departe tradiția monahală ortodoxă. Ei îmbină în chip armonios munca cu rugăciunea, grija pentru sufletul lor cu durerea lumii care caută pacea și liniștea sufletului, dar mai ales iertarea păcatelor. Majoritatea sunt tineri, iar mulți au studii superioare. Asta nu-i împiedică să rămână smeriți, să asculte de cel mai mare cu bucuria omului simplu și să caute mai întâi odihna celui de lângă el. Poate că acesta e unul din secretele înfloririi duhovnicești a lavrei de la Bujoreni.

Dorin Nădrău
Tribuna.US

Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ