Situată în inima Codrilor, într-un cadru natural de o frumusețe aparte, Mănăstirea Căpriana este una dintre cele mai vechi așezări monahale din Moldova. Cu o istorie de peste șase secole, lăcașul se remarcă prin arhitectura sa deosebită, tradiția vie a monahismului, bucătăria mănăstirească apreciată de vizitatori și peisajul inconfundabil în care este amplasat. De-a lungul timpului, mănăstirea a fost un loc de rugăciune, dar și un centru cultural și gospodăresc, strâns legat de istoria Moldovei medievale și de numele unor mari domnitori. A traversat perioade de înflorire, cutremure devastatoare, schimbări politice și persecuții religioase, reușind să-și reia viața monahală după deceniile de închidere din timpul regimului sovietic. Atât documentele istorice, cât și cercetările efectuate în ultimele decenii indică faptul că o mănăstire exista pe aceste meleaguri încă din anii ’20 ai secolului al XV-lea.
Primele atestări documentare
Mănăstirea este situată în zona centrală a Republicii Moldova, la aproximativ 40 de kilometri nord-vest de Chișinău, în ținutul deluros și împădurit care purta odinioară numele de Codrii Lăpușnei. Așezarea sa într-o regiune bogată în păduri, văi și izvoare a oferit condiții prielnice vieții monahale. Prima atestare documentară datează din anul 1420, când mănăstirea este menționată într-un hrisov referitor la stabilirea hotarelor unei moșii boierești.
Într-un document din 10 februarie 1429, lăcașul apare sub denumirea de „mănăstirea de la Vișnevăț”, al cărei egumen era, la acea vreme, Chiprian. Potrivit cărții domnești din același an, mănăstirea se afla în centrul unui vast domeniu situat la obârșia Vișnevățului, donat de Alexandru cel Bun (1400–1432) soției sale, Marena.
Timp de mai multe decenii, mănăstirea s-a aflat în stăpânirea Chiajnei, fiica lui Alexandru cel Bun și a Marenei. La 1 aprilie și la 7 mai 1470, după moartea egumenului Chiprian, Chiajna a donat-o Mănăstirii Neamț. Activitatea îndelungată și rodnică a „popii Chiprian” a făcut ca locuitorii din împrejurimi să numească așezământul „mănăstirea lui Chiprian”, denumire care a evoluat, în timp, în Chipriana și apoi în Căpriana. Numele a fost preluat, în secolul al XVI-lea, și în documentele scrise.
Un loc aparte în patrimoniul istoric și artistic al așezământului îl ocupă un prețios epitrahil dăruit de Doamna Marena, brodat între anii 1427 și 1431. Considerat cea mai veche broderie de acest fel cunoscută până astăzi, acesta înfățișa, alături de chipurile sfinților, portretele lui Alexandru cel Bun și al soției sale. Piesa constituie o mărturie a legăturilor dintre familia domnitoare și viața monahală, precum și a dezvoltării artei broderiei religioase în Moldova secolului al XV-lea.
Mănăstirea în Evul Mediu
În perioada medievală, Căpriana era și un centru gospodăresc bine organizat, care dispunea de resursele necesare întreținerii comunității monahale. Mănăstirea avea în stăpânire o prisacă — stupăritul fiind una dintre îndeletnicirile preferate ale monahilor —, una sau mai multe mori și o moșie alcătuită din satele Târnăuca, Cârlani, Călinăuți, Cunila, Săndrești și Pârjolteni. Aceste proprietăți asigurau mijloacele materiale pentru desfășurarea vieții religioase, întreținerea bisericii și a construcțiilor monahale, precum și pentru activitățile gospodărești ale obștii.
La început, mănăstirea a fost construită în întregime din lemn, material aflat din abundență în pădurile Codrilor. Prima biserică de piatră, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, a fost ridicată în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, în jurul anului 1425. Fundațiile acesteia au fost descoperite de arheologi în anul 1993.
Ștefan cel Mare ctitor al Mănăstirii Căpriana
Biserica a fost reparată de Ștefan cel Mare după cutremurul din 1471. Primul lăcaș de piatră, cunoscut sub numele de Căpriana I, era mai masiv decât biserica actuală. Un nou și mai puternic cutremur, produs în anul 1516, i-a provocat însă distrugeri importante. Tradiția orală, mărturiile comunității monahale, izvoarele scrise de la Mănăstirea Căpriana, precum și tradiția Mănăstirii Zograf de la Muntele Athos îl consideră pe Ștefan cel Mare ctitor al Mănăstirii Căpriana.
Este posibil ca această tradiție să corespundă realității, în sensul că prima biserică de piatră, alături de alte construcții din lemn ridicate în vremea lui Alexandru cel Bun sau în perioada imediat următoare, să fi fost zidită aici de Ștefan cel Mare. Această ipoteză se înscrie în tradiția potrivit căreia domnitorul înălța o biserică sau o mănăstire după fiecare luptă ori război.
Petru Rareș și reconstruirea bisericii
Între anii 1542 și 1545, domnitorul Petru Rareș, fiul lui Ștefan cel Mare, a inițiat ample lucrări de restaurare, consemnate în cronica lui Grigore Ureche. El a rezidit biserica din temelii, edificiul fiind cunoscut drept Căpriana II — biserica actuală. Din acea perioadă se păstrează până astăzi zidurile până aproape de cornișă. Sistemul de boltire a fost reconstruit în epoca modernă, în stil neoclasic. Planul bisericii a rămas însă cel tipic moldovenesc, specific epocii medievale, edificiul fiind considerat singurul monument de cult medieval păstrat pe teritoriul Republicii Moldova. Alexandru Lăpușneanu, născut în zona Lăpușnei, a efectuat noi lucrări de consolidare și dezvoltare și a făcut importante donații mănăstirii.
Printre ctitori s-a numărat și domnitorul Vasile Lupu, care a reînnoit prestolul, pardoseala și iconostasul bisericii voievodale.
Declinul și perioada țaristă
La sfârșitul secolului al XVII-lea, Mănăstirea Căpriana a intrat într-o perioadă de declin. În anul 1698, așezământul a fost închinat Mănăstirii Zograf de la Muntele Athos.
După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, în anul 1812, Mănăstirea Căpriana a trecut, în 1813, în subordinea Casei Bisericii din Chișinău, aflată în administrarea nou-formatei Arhiepiscopii a Basarabiei. În această perioadă au fost întreprinse lucrări importante de refacere a bisericii de piatră cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, căreia i s-a conferit înfățișarea actuală.
În anul 1840 a fost ridicată a doua biserică a mănăstirii, cu hramul „Sfântul Gheorghe”, iar în 1903 a fost construită cea de-a treia biserică, destinată slujbelor de iarnă, cu hramul „Sfântul Nicolae”.
Mănăstirea în perioada sovietică
În perioada sovietică, Mănăstirea Căpriana, asemenea tuturor lăcașurilor de cult din RSS Moldovenească, a avut mult de suferit. Averile i-au fost trecute în proprietatea statului, iar în anul 1962 mănăstirea a fost închisă și devastată. Închiderea așezământului a însemnat întreruperea vieții monahale și pierderea unor bunuri de o însemnătate deosebită. La Căpriana se afla cea mai mare bibliotecă mănăstirească din Basarabia. În pofida faptului că mănăstirea fusese declarată „monument de arhitectură ocrotit de stat”, au dispărut cărțile bibliotecii, clopotele și numeroase obiecte de cult.
Clădirile au fost supuse unor transformări incompatibile cu destinația lor inițială. Chiliile au fost transformate într-un sanatoriu pentru copiii bolnavi de tuberculoză. În biserica „Sfântul Nicolae” a fost amenajat clubul sătesc, iar biserica „Sfântul Gheorghe” a fost transformată în depozit.
Aceste intervenții au afectat atât integritatea ansamblului, cât și desfășurarea vieții religioase. Timp de aproape trei decenii, mănăstirea nu și-a mai putut îndeplini menirea pentru care fusese întemeiată.
Arhitectură și restaurare
Mănăstirea Căpriana este recunoscută pentru frumusețea arhitecturală și bogăția sa istorică. Complexul include biserica „Adormirea Maicii Domnului”, considerată o capodoperă a stilului moldovenesc, precum și alte clădiri monastice construite în diferite perioade. Fiecare edificiu reflectă influențe arhitecturale variate, de la stilul gotic și cel bizantin până la elemente baroce și neoclasice.
Această diversitate este rezultatul reconstrucțiilor și restaurărilor succesive. Biserica voievodală constituie nucleul istoric al complexului, în timp ce celelalte două biserici și clădirile monahale completează ansamblul.
Cadrul natural contribuie la atmosfera aparte a locului. Pădurile Codrilor, dealurile domoale și liniștea împrejurimilor creează un mediu potrivit reculegerii și vieții monahale.
În anul 1989, Mănăstirea Căpriana și-a redeschis porțile, după aproape trei decenii în care activitatea religioasă fusese întreruptă. Revenirea comunității monahale a permis reluarea slujbelor și a tradițiilor religioase, precum și începerea lucrărilor necesare refacerii clădirilor.
Între anii 2003 și 2005, aici au fost desfășurate ample lucrări de restaurare, finanțate atât din bugetul de stat, cât și prin contribuția numeroșilor donatori particulari. Lucrările au urmărit consolidarea construcțiilor, refacerea elementelor degradate și recuperarea aspectului arhitectural al ansamblului, afectat de transformările din perioada sovietică.
Căpriana astăzi
Astăzi, Mănăstirea Căpriana este un important loc de pelerinaj pentru credincioșii ortodocși din Republica Moldova și nu numai. Complexul monahal atrage anual mii de vizitatori, veniți să se roage, să admire arhitectura istorică și să descopere trecutul acestui loc.
Vizitatorii pot cunoaște cele trei biserici ale ansamblului, pot descoperi legăturile mănăstirii cu domnitorii Moldovei și se pot bucura de liniștea peisajului înconjurător. Ospitalitatea comunității monahale și bucătăria tradițională completează experiența celor care ajung aici.
De la primele sale atestări documentare din vremea lui Alexandru cel Bun, trecând prin ctitoriile și restaurările domnitorilor Moldovei, prin declinul din perioada țaristă și prin persecuțiile regimului sovietic, până la redeschiderea din 1989, istoria mănăstirii reflectă transformările prin care a trecut această regiune de-a lungul a peste șase secole.
Mănăstirea Căpriana rămâne un simbol al continuității credinței și al istoriei Moldovei, un loc în care monumentele medievale, tradiția monahală și frumusețea Codrilor alcătuiesc o moștenire păstrată pentru generațiile viitoare.
Dorin Nădrău
Tribuna.US
Accesați aici arhiva tuturor articolelor din ROMÂNIA NEVĂZUTĂ
COMMENTS