Mănăstirea Hurezi, capodoperă a artei brâncovenești

Mănăstirea Hurezi sau Mănăstirea Horezu, cea mai de seamă ctitorie a domnitorului martir Constantin Brâncoveanu (1688-1714), sinteză a artei românești din acel timp, a fost construită între anii 1690 și 1693, biserica mare a așezământului fiind târnosită la 8 septembrie 1693. A fost dorința de neclintit a domnitorului de a pune temelie de a zidi aici “într-al doilea an al domniei noastre”, așa cum rezultă din semnificația ca de juramânt a propriilor sale cuvinte: “Nu voi intra in sălașul casei mele, nu mă voi sui pe așternutul patului meu de odihnă, nu voi da somn ochilor mei și pleoapelor mele dormitoare si repaos tâmplelor mele, până nu voi afla loc Domnului si sălaș Dumnezeului lui Iacob”.

Mănăstirea reprezintă emblema uneia dintre cele mai îndelungate domnii din Ţara Românească, aceea a lui Constantin Brâncoveanu, care a însumat mai bine de două decenii și jumătate, timp în care întreaga regiune a cunoscut o perioadă de pace şi de înflorire culturală, dar și o dezvoltare intensă a vieţii spirituale.

Complexul monastic de la Horezu cuprinde una dintre cele mai spectaculoase mănăstiri medievale din nordul provinciei Oltenia, fiind localizat în idilica depresiune subcarpatică Hurezu, între localitățile Romanii de Jos și Romanii de Sus. Mănăstirea este amplasată pe malul stâng al Văii Romanilor, la poalele Munților Căpățânii, fiind poziționată la 570 de metri altitudine, fiind mărginită la est de Valea lui Neag și de Coasta Mănăstirii.

Mănăstirea Hurezi este considerată, împreună cu schiturile sale, ca cel mai reprezentativ complex de arhitectură, definitoriu pentru „stilul brâncovenesc”. Este asezată in partea de nord a județului Vâlcea, pe drumul național DN 67 Rm.Vâlcea-Târgu Jiu, la poalele munților Căpățânii, strajuită de codri, într-un loc plin de farmec si singurătate, a cărui liniște o tulbura doar cântecul huhurezilor, acele păsări de noapte care au dat, probabil, numele acestor locuri si mănăstirii. Charles Diehl, cunoscătorul de artă bizantină, o considera „Le plus beau de toute Roumanie” (cea mai frumoasă din România). Este cel mai vast ansamblu de arhitectură medievală păstrat in Țara Românească. El cuprinde mănăstirea propriu-zisă, biserica bolniței, ctitorită de doamna Maria, soția lui Constantin Brancoveanu, ridicată la 1696 și zugravită de Preda Nicolae și Ianache; Schitul Sfinților Apostoli, la circa 50 de metri spre nord, ctitorit de marele stareț Ioan Arhimandritul în 1698 și zugravită de Iosif și Ioan în 1700, și Schitul Sfântul Ștefan, dupa numele fiului cel mare al domnitorului, la 1703 si zugrăvit de Ianache, Istrate si Harinte.

Domnitorul a încredințat supravegherea acestor mari si valoroase lucrări rudei sale Pârvu Cantacuzino, mare stolnic, căruia, decedând in 1691, i-a urmat Cernica Știrbei, fost mare armaș. Lucrările începute în 1690 s-au terminat in 1697. Mănăstirea Hurezi are două incinte. În cea dintâi, exterioară, delimitată de ziduri puternice de caramidă, se află prima poartă de incintă și o clădire cu etaj în dreapta. A doua incintă are formă dreptunghiulară, inchisă pe trei laturi cu clădiri, având parter si etaj. Latura de răsărit se încheie cu un zid înalt, ca la multe mănăstiri cu incintă.

Pe parcursul timpului, complexul monahal a beneficiat de numeroase lucrări de extindere. Primele de acest fel au avut loc în 1734-1735, atunci când mănăstirea era condusă de către starețul Dionisie Bălăcescu. Dar istoria mănăstirii cuprinde și evenimente turbulente. Astfel, mănăstirea a fost afectată în urma cutremurului din 1738, după ce deja fusese avariată pe parcursul războaielor turco-austriece și ruso-turce din 1716-1718 (când au fost afectate curtinele) și între 1787-1789 (ocazie cu care au fost afectate și numeroase clădiri, precum abația, camera de oaspeți, capela-infirmerie). Ulterior, marele ban Grigore Brâncoveanu, strănepotul domnitorului, a întreprins reparațiile necesare și unele lucrări de extindere a ansamblului, iar în 1827 a fost înlocuit acoperișul mănăstirii, modificările fiind continuate de către starețul Hrisant între 1829 și 1854. În prima jumătate a secolului al XIX-lea la Hurezi s-au făcut lucrări în spiritul arhitecturii neoclasice. Printre acestea pot fi amintite înălţarea turnului-clopotniţă, construirea de noi foişoare, extinderea Casei Domneşti către sud cu o anexă. Mai mult, în exteriorul incintei principale a fost adăugată în colţul sud-vestic o clădire etajată cu rol de spital. În 1838 a fost construită fântâna. După aceste importante modificări, mănăstirea apare în toată splendoarea într-o acuarelă semnată de renumitul arhitect Johann Freywald, pictată în 1850. Un alt eveniment important este reprezentat de transformarea mănăstirii din așezământ de călugări în mănăstire de maici, transformare care a avut loc în 1862.

Așezământul monastic de la Hurezi se leagă de numele lui Tudor Vladimirescu, mănăstirea jucând un rol important în mişcarea revoluţionară de la 1821. Bun strateg, acesta a apreciat la justa valoare poziţia deosebită a aşezămintelor monastice din nordul Olteniei. Încă de la începutul revoluţiei, Tudor le-a organizat, le-a aprovizionat cu toate cele de trebuinţă oştirilor, cu provizii şi muniţii şi le-a întărit cu străji. Ctitoria Sfântului Constantin Vodă Brâncoveanu de la Hurezi oferea lui Tudor Vladimirescu un loc ferit, în spatele căruia cu ziduri înalte şi puternice se putea ţine piept unui asalt al armatelor turceşti. El cunoaştea foarte bine această mănăstire şi întreaga întindere a plaiului Horezu. În ianuarie 1821, venind de la Bucureşti cu patruzeci de panduri, Tudor Vladimirescu a trecut pe la mănăstirea Hurezi, de aici plecând la Târgu Jiu, Tismana, până la Padeş. Pentru slugerul Tudor, mănăstirea era un loc ce prezenta siguranţă şi un obiectiv strategic de viitor. După pedepsirea pandurilor care jefuiseră conacul de la Beneşti, Tudor a dat poruncă să le încarce avutul boierilor Otetelişeni în şase care cu boi şi să-i transporte pe aceştia la Mănăstirea Hurezi, singurul loc în care mai puteau avea tihnă în acele vremuri tulburi. Mănăstirea Hurezi era unul dintre cartierele mişcării revoluţionare unde se strângeau provizii. Dintr-o scrisoare trimisă, la 24 martie, de polcovnicul de origine albaneză Iordache Hristofi, căpitanului Avram, acesta îi cerea să vină cu oamenii lui la Hurezi şi să încarce carele cu porumb şi să le pornească tot către Horezu, fiind necesare oştilor ce se strâng acolo.

Constantin Brâncoveanu, ca om de o aleasă cultură a epocii sale, distingându-se prin inteligență și mult echilibru politic, reușește să înființeze tipografii și să tipărească numeroase cărți. Din acest motiv mănăstirea Hurezi devine un puternic centru cultural al Țării Românești. Aici a înființat domnitorul vestita bibliotecă, rămasă peste veacuri sub denumirea de „Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu”, care mai numără în prezent aproximativ 4000 de volume. Catalogul bibliotecii întocmit la 1791, arată ca aceasta dispunea pe vremea aceea de 382 de volume de carte tipărită și 46 de manuscrise. De remarcat este faptul că dintre acestea 115 volume erau scrise în limba română. Despre importanța acestei biblioteci grăiește inscripția din 1708, aflată deasupra ușii edificiului: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărților îmbie înțeleaptă îmbelșugare”. Această bibliotecă cuprinde importante lucrări ale vremii: Odiseea lui Homer (tipărită la Basel la 1541), Tragediile lui Euripide (tipărite la Basel în 1551), Novellae adăugate de Iustinian I cel Mare Codexului său (tipărite la Paris în 1568), precum și lucrări ale istoricilor bizantini (Ana Comnena, Laonic Chalcocondil, Ioan Zonaras, Constantin Manasses). Dragostea de slovă românească a domnului erudit determină chemarea arhimandritului Ioan din Câmpulung pentru a copia pe la 1700 cunoscuta carte populară „Varlaam și Ioasaf”. Tot acesta va mai scrie „Pomelnicul mănăstirii Hurezi. Pe la 1754, vine la Hurezi învățatul Rafail. Acesta transcrie „Halima” (1783) și ne lasă importante însemnări despre „Viața lui Petru cel Mare” și „Istoria Rusiei”. Alt cărturar, Dionisie Eclesiarhul, scrie în 1788 „Întrebări și răspunsuri ale dumnelui Constantin Cantacuzino, fratele răposatului Șerban Voievod Cantacuzino”. Dionisie este și cel care pune în circulație o ediție în trei volume a culegerii „O mie și una de nopți”. Mulți alți cărturari au lăsat de asemenea posterității lucrări de importanță covârșitoare pentru cultura română. Învățatul Gr. A. Tocilescu a găsit si ridicat în 1885, pentru Muzeul Național, 38 de manuscrise si 393 de carți tipărite în diferite limbi. Tot aici s-au păstrat vestitele calendare ale lui Brâncoveanu din anii 1693, 1695, 1701, si 1703, precum și un frumos pomelnic. La schitul Sfântul Ioan a activat și o școală de copiști de manuscrise. Hurezul a avut obște de monahi până in 1872 când a devenit de călugărițe, care îngrijesc cu sârg si cu aleasă pricepere atât pravila monahală cât si monumentul devenit astăzi unul dintre cele mai exemplare complexe de arhitectură si artă caracteristice pentru epoca de tranziție de la medieval la modern în culturas românească.

Înscrisă în anul 1993 pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, mănăstirea Hurezi, cel mai reprezentativ complex de arhitectură medievală din România, uimind prin specificul, bogăția și originalitatea sa, s-a făcut remarcată în Balcani și în întreaga Europă prin școala de pictură iconografică și murală care a funcționat în acest loc începând cu secolul al XVII-lea, ca și prin prezența cărturarilor care se adunaseră la școala de copiști a admirabilului așezământ monahal.

Dorin Nădrău
Tribuna.US