Mănăstirea Nicula, important centru de pelerinaj creștin

Unul dintre cele mai importante lăcașuri de credință și cultură românească din Transilvania, Mănăstirea Ortodoxă de călugări Nicula, din județul Cluj, are o istorie zbuciumată, desfășurată de-a lungul mai multor secole.

Construită pe locul unei vechi sihăstrii românești, atestată încă din secolul al XIV-lea, mănăstirea a rezistat numeroaselor încercări prin care a trecut. Timp de aproape 250 de ani, aceasta s-a aflat sub administrație greco-catolică. Deși, în anumite perioade, nu a avut o viață monahală propriu-zisă, Mănăstirea Nicula a funcționat neîntrerupt ca așezământ monahal până în prezent.

Așezarea și începuturile mănăstirii

Mănăstirea este situată la câțiva kilometri de municipiul Gherla, în satul Nicula, comuna Fizeșu Gherlii, pe un platou înconjurat de dealuri. Unii cercetători susțin că numele localității, al așezământului monahal și al pădurii din apropiere provin de la un pustnic ortodox pe nume Nicolae, despre care se spune că ar fi fost primul viețuitor al vechii sihăstrii de aici.

Prima mărturie istorică referitoare la așezarea monahală este legată de existența unei biserici de lemn, în stil maramureșean, cu hramul „Sfânta Treime”, datată în anul 1552.

În 1659, Mănăstirea Nicula era nu doar chinovie monahală, ci și școală „împărătească”, unde învățau copiii din satele din împrejurimi. Călugărilor le revenea și misiunea de dascăli.

Alte mărturii istorice fac referire la minunea petrecută în anul 1699, când icoana Maicii Domnului cu Pruncul ar fi plâns timp de trei săptămâni. Potrivit tradiției, aceasta a fost o prevestire a evenimentelor triste care aveau să se abată asupra întregii Ortodoxii românești din Ardeal.

Perioada greco-catolică

La fel ca alte așezăminte monahale din Transilvania, Mănăstirea Nicula a trecut, în timp, sub administrație greco-catolică, situație care s-a menținut până în anul 1948. Atunci, Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii de autoritățile comuniste, iar bisericile și mănăstirile au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română.

Între anii 1712 și 1714, biserica mănăstirii a fost reînnoită. Ea avea însă să cadă pradă unui incendiu în anul 1973 și să fie înlocuită cu o biserică de lemn datând din secolul al XVII-lea, strămutată aici din cătunul Năsal-Fânațe.

A doua jumătate a secolului al XVIII-lea a reprezentat o perioadă de grele încercări pentru viața monahală din întreaga Transilvanie. Măsurile luate de autorități împotriva Ortodoxiei românești au fost urmate de acțiuni dure: călugării au fost alungați, mănăstirile au fost distruse sau arse, iar pământurile acestora au fost preluate de diferiți proprietari locali.

Vetrele monahale ortodoxe au fost astfel desființate, cu excepția celor care au funcționat ca mănăstiri unite. Printre acestea s-au numărat Nicula, Prislopul, Bixadul, Margina și Sâmbăta Fizeșului.

Tot în secolul al XVIII-lea, potrivit tradiției locale, icoana Maicii Domnului a fost ascunsă timp de aproximativ 70 de ani, pentru a fi protejată de primejdii. După revenirea icoanei în mănăstire, numărul pelerinilor a început să crească, iar biserica de lemn în care se slujea a devenit neîncăpătoare.

Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea s-a decis construirea unei biserici mari, din zid. Cu sprijinul sătenilor, între anii 1875 și 1879 a fost ridicată biserica având hramul „Sfântul Ioan Botezătorul”, folosită și în prezent pentru oficierea slujbelor.

Construită din piatră și cărămidă, în stil neoromanic, după planurile unui arhitect italian, biserica a funcționat fără turle timp de aproape 125 de ani. Acestea au fost adăugate în anul 1905.

În perioada 1913–1920 au fost construite, din cărămidă, chiliile și stăreția. Complexul de clădiri cuprindea și un paraclis cu hramul „Buna Vestire”, destinat slujbelor de iarnă. Acesta a fost pictat de monahii mănăstirii.

Primul iconostas al bisericii noi a fost înlocuit, în anul 1938, cu unul sculptat în lemn de tei aurit, realizat de Samuil Keresteșiu din Tășnad. Lucrarea este considerată unică în țară.

Revenirea la Ortodoxie și perioada comunistă

Mănăstirea Nicula a redevenit ortodoxă în urma decretului comunist din anul 1948, prin care Biserica Greco-Catolică a fost desființată. În același an, o parte importantă a clericilor și credincioșilor uniți a revenit la Biserica Ortodoxă.

Așezământul monahal de la Nicula se afla însă într-o stare deplorabilă. Nici icoana Maicii Domnului nu mai era în biserică, deoarece fusese luată de călugării uniți atunci când au părăsit mănăstirea.

Pentru revigorarea vieții monahale, după aproape 250 de ani de administrație greco-catolică, la Nicula a fost adusă o tânără obște de călugări ortodocși de la Mănăstirea Secu, din județul Neamț.

Nu după mult timp, însă, în anul 1959, mănăstirile ortodoxe din țară au primit o grea lovitură, odată cu adoptarea Decretului nr. 410, prin care regimul comunist a urmărit desființarea vieții monahale. Într-o epocă în care Biserica Ortodoxă Română era considerată unul dintre „dușmanii interni” ai regimului comunist, Mănăstirea Nicula a reușit să supraviețuiască.

Icoana făcătoare de minuni

De-a lungul timpului, icoana Maicii Domnului a fost mutată în mai multe rânduri, din diferite motive.

Potrivit tradiției locale, în urma invaziei tătare din anul 1717, icoana a fost îngropată în pământ, unde a rămas timp de aproape 70 de ani. A fost apoi readusă în mănăstire și a rămas aici până în anul 1948, când Biserica Greco-Catolică a fost desființată.

Călugării uniți care au părăsit atunci Mănăstirea Nicula au luat icoana cu ei și au zidit-o în casa unui fost îngrijitor al mănăstirii. După 14 ani, starețul de la Nicula a găsit icoana și a readus-o în așezământul monahal. Ea nu avea să rămână însă decât câteva ore aici.

Credincioșii care au venit în număr mare să se închine la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului au atras atenția autorităților comuniste, care au confiscat-o. La rugămintea episcopului ortodox Teofil Herineanu, icoana a fost mutată la sediul Arhiepiscopiei Ortodoxe din Cluj, cu promisiunea că va fi ascunsă de mulțimea credincioșilor.

Acolo a rămas timp de 30 de ani, fără ca prea multă lume să știe de existența ei. În anul 1992, icoana a fost readusă la Mănăstirea Nicula, printr-o impresionantă procesiune. Din acel moment, așezământul monahal a început să renască.

Un mare centru de pelerinaj

La Mănăstirea Nicula a luat naștere, încă din anul 1699, unul dintre cele mai mari pelerinaje religioase din România. În perioada în care s-a aflat sub administrație greco-catolică, dar mai ales după revenirea la Biserica Ortodoxă, numeroși credincioși au venit să se roage la icoana făcătoare de minuni, cu ocazia hramului „Adormirea Maicii Domnului”.

Pelerinajul de la Nicula este considerat unul dintre cele mai importante din țară și a devenit un model pentru numeroase așezăminte monahale din Transilvania. Timp de câteva zile, credincioșii participă la slujbe oficiate fără întrerupere de ierarhi și preoți.

În ajunul praznicului, pelerinii iau parte la procesiunea „La Nicula, colo-n deal”, organizată de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului și de Protopopiatul Gherla. Participanții cântă pricesne și parcurg, în aproximativ trei ore, traseul procesiunii.

Tradiția picturii pe sticlă

La Mănăstirea Nicula s-a dezvoltat, încă de la începutul secolului al XVIII-lea, un meșteșug călugăresc pe care l-au învățat apoi și sătenii: pictarea icoanelor pe sticlă.

Unii cercetători susțin că această artă a pătruns în Transilvania odată cu influențele apusene, într-o perioadă în care regiunea era anexată Imperiului Habsburgic. Alți istorici consideră că pictura pe sticlă își are originile în Bizanț, unde a fost practicată până în anul 1453, când reprezentanți ai culturii bizantine s-au refugiat în Apus.

Iconarii transilvăneni au preluat tehnica pictării pe sticlă, adaptând-o însă artei populare românești. Treptat, la Nicula s-a dezvoltat o adevărată școală, iar satul a devenit cel mai important centru de pictură pe sticlă din Transilvania.

Astfel, timp de aproape două secole, Nicula a dat Ardealului numeroase icoane pe sticlă, multe dintre ele păstrându-se până astăzi în biserici, muzee și colecții particulare.

Rolul cultural și educativ

De-a lungul secolelor, Mănăstirea Nicula a avut și un important rol didactic și pedagogic. A fost una dintre mănăstirile-școli ale Transilvaniei care au contribuit la ridicarea nivelului de cultură al țăranilor.

Încă din anul 1659, aici funcționa o școală bisericească, numită la acea vreme „școală împărătească”, unde învățau copiii din satele învecinate. Dascăli erau călugării de la Nicula, precum și alți monahi veniți din mănăstirile Moldovei.

Tot aici, tinerii au învățat meșteșugul pictării icoanelor pe sticlă, tradiție păstrată și în prezent la Nicula. Școala bisericească a fost desființată în anul 1859, dar activitatea culturală și educativă a mănăstirii a continuat prin propovăduirea Sfintei Evanghelii și prin arta pictării icoanelor.

Importanța culturală a așezământului este evidențiată și de muzeul mănăstirii, deschis în anul 1997. Printre obiectele păstrate aici se numără cărți de mare valoare, atât prin vechime, cât și prin însemnătatea lor:

• Cazania — Iași, 1643;
• Liturghierul — 1713;
• Antologhion sau Floarea cuvintelor — 1737;
• Apostolul — Buzău, 1755;
• Octoihul Mare — Râmnicu Vâlcea, 1770;
• Biblia — Blaj, 1795;
• Penticostarionul — Sibiu, 1805.

În muzeu mai pot fi admirate icoane pe lemn și pe sticlă, sculpturi, obiecte de ceramică și țesături populare.

Un nou început după 1990

După anul 1990, viața monahală de la Mănăstirea Nicula, asemenea celei din majoritatea mănăstirilor ortodoxe din țară, a început să se dezvolte.

Un amplu proiect de rectitorire a fost inițiat în anul 2001, la inițiativa mitropolitului Bartolomeu al Clujului, care avea aici cea de-a doua reședință. Împreună cu obștea călugărească au fost demarate lucrări pentru ridicarea unor noi construcții: biserica, o casă de creație, Centrul de Studii Patristice, un corp administrativ, arhondaricul și clopotnița.

În prezent, lucrările la monumentala biserică a mănăstirii, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, se află într-un stadiu avansat. Construită în stil bizantin, aceasta are dimensiuni impresionante și este considerată o adevărată catedrală a monahismului transilvănean.

Tot în cadrul proiectului de dezvoltare a fost amenajat un spațiu în fosta casă de recreație, devenită astăzi Casa „Mitropolit Bartolomeu Anania”. Aici se află obiecte de muzeu, o bibliotecă și un atelier de pictură.

Prin istoria sa, prin icoana făcătoare de minuni, prin tradiția picturii pe sticlă și prin pelerinajul de la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, Mănăstirea Nicula rămâne unul dintre cele mai importante centre spirituale și culturale ale Transilvaniei.