MIRCEA IONNIȚIU: Amintiri și reflecțiuni – MARTOR OCULAR la LOVITURA DE STAT DE LA 30 DECEMBRIE 1947

MIRCEA IONNIȚIU, secretar particular și coleg de școală al M.S. Regelui Mihai I, MARTOR OCULAR la LOVITURA DE STAT DE LA 30 DECEMBRIE 1947 – în cartea sa „Amintiri și reflecțiuni”:

„La 30 decembrie 1947, în timp ce reședința regală fusese înconjurată de unități ale diviziei de voluntari „Tudor Vladimirescu” formată din prizonieri îndoctrinați în Rusia, regele Mihai a fost pus în fața unui ultimatum. I s-a cerut să semneze actul de abdicare fără a face vreo modificare. Refuzul său urma să aibă consecințe grave pentru sprijinitorii monarhiei, i-a spus Petru Groza, șeful unui guvern care fusese impus acum mai bine de doi ani jumătate de către Andrei Vîșinski, cu sprijinul baionetelor și a tancurilor Armatei Roșii. În lunile ce au urmat acestui amestec în afacerile interne ale României, în martie 1945, conducerea Partidului Comunist, pentru a-și consolida poziția, a intensificat regimul de teroare și de abuz, cu ajutorul fățiș al unităților militare și politice ale Uniunii Sovietice.

Arestări și procese cu dovezi măsluite și cu martori mincinoși, erau menite să intimideze națiunea. Generalul Nicolae Rădescu, ultimul prim-ministru necomunist, a trebuit să găsească azil la misiunea diplomatică a Marii Britanii pentru a scăpa cu viață. Secretara sa, Adriana Georgescu-Cosmovici, fostă ziaristă la gazeta Partidului Național-Liberal, a fost arestată și închisă în beciurile Ministerului de Interne, unde a fost umilită și torturată. Generalul Aurel Aldea, unul din sfătuitorii Regelui la 23 august 1944, fost ministru de interne în guvernul Sănătescu, a fost închis împreună cu zeci și sute de români pentru că au refuzat să-și plece grumazul în fața celor „fără Neam și Dumnezeu”. Ion Mihalache, vicepreședintele Partidului Național-Țărănesc, a fost și el arestat împreună cu alți fruntași ai partidului, după ce fuseseră atrași într-o cursă la aerodromul de la Tămădău. Sindicatele românești, alese în mod liber, au fost declarate ilegale și înlocuite cu forța cu grupuri ale Partidului Comunist, iar fruntașii sindicaliști bătuți sau arestați. Ziarele partidelor de opoziție nu puteau să apară regulat, deoarece autoritățile nu le alocau suficientă hârtie sau pentru că sindicatul comunist al tipografilor împiedica apariția. Pe străzile orașelor și pe ulițele satelor, bande de huligani, la cheremul Partidului Comunist, persecutau pe cei ce nu sprijineau guvernul Groza.

În august 1945, regele Mihai a fost încunoștințat de către reprezentanții politici ai Marii Britanii și ai Statelor Unite că guvernele lor nu vor negocia tratatul de pace cu regimul Groza deoarece nu este democratic și nici reprezentativ al dorințelor populației. În aceste circumstanțe Regele a cerut lui Petru-Groza să modifice compoziția cabinetului pentru a-l face acceptabil puterilor din Apus. Dar, când acesta a refuzat să facă vreo modificare, declarând că el are încrederea Moscovei, regele i-a cerut demisia. Groza a refuzat din nou. În fața acestei grave situații, suveranul a solicitat, potrivit celor preconizate în declarația Europei eliberate, ca cele trei Mari Puteri să lichideze impasul conform principiilor enunțate la Yalta.

Dar impasul a durat mai bine de patru luni, în care timp Regele nu a avut nici un contact cu guvernul rebel, retrăgându-se la Sinaia. Neputința celor trei Mari Puteri de a ajunge la o înțelegere a dus la eșecul Conferinței de la Londra în octombrie 1945. Două luni mai târziu, cei trei miniștri de Externe s-au întrunit la Moscova pentru a relua discuțiile privitoare la România. Cu toate că președintele Harry S. Truman era decis să nu cedeze, el a fost silit să accepte compromisul consimțit fără știrea lui, de către James Byrnes. Acest aranjament prevedea includerea a doi reprezentanți ai Opoziției ca miniștri fără portofoliu în guvernul Groza, recunoașterea de către cele două puteri occidentale a guvernului remaniat, care se angaja să țină alegeri libere fără nici o întârziere.

Compromisul de la Moscova a fost o mare dezamăgire pentru regele Mihai, pentru șefii partidelor de opoziție, cât și pentru cei ce credeau în principiile democrației. Împreună cu Iuliu Maniu, Constantin Brătianu și cu Titel Petrescu, Regele a evaluat alternativele rămase și până la urmă a decis să primească soluția ajunsă la Moscova, cu slaba speranță că în viitor raportul de forțe se va schimba în favoarea aliaților și a forțelor democratice din Europa Răsăriteană. Dar atât Regele, cât și fruntașii opoziției pierduseră încrederea în hotărârea cu care Statele Unite și Marea Britanie erau dispuse să forțeze pe Stalin să permită aplicarea deciziilor ajunse la Yalta, pe teritoriul ocupat de Armata Roșie. George F. Kennan, un distins diplomat american și fost ambasador la Moscova, a caracterizat compromisul agreat drept „o foaie de smochin menită să acopere goliciunea dictaturii staliniste”.

Alegerile au avut loc în noiembrie 1946, într-o atmosferă de teroare crescândă, de abuzuri și brutalitate față de opoziție. Cu toate că nu aveam iluzii cu privire la intențiile regimului de a ține alegeri libere, am fost revoltat de flagrantele violări ale dispozițiilor legale, care fuseseră introduse chiar de guvernul Groza. Aceste abuzuri au constituit obiectul numeroaselor proteste ale partidelor de opoziție și ale reprezentanților Puterilor Apusene.

Cu toate că făcusem formele legale de înscriere, la publicarea listelor de alegători am descoperit că numele meu nu apăruse. Am protestat și am cerut reînscrierea. Plângerea mea a fost admisă și s-a fixat termenul de ascultare al contestației la câteva săptămâni după data alegerilor. Astfel că am fost exclus de la vot. Am povestit întâmplarea mea lui Petru Groza, cu prilejul unei audiențe pe care o avea la Palat. I-am exprimat indignarea mea pentru metodele folosite de autorități pentru a elimina din rândul votanților pe cei ce erau bănuiți a fi opuși regimului. Știam că mulți dintre alegători fuseseră excluși prin acest procedeu. Petru Groza a ridicat din umeri, a zâmbit hoțește și a spus: „Deh… se întâmplă” și apoi mi-a întors spatele pentru ca să înțeleg că discuția este terminată.

În multe circumscripții, urnele de vot au fost umplute cu buletine votate în favoarea guvernului, iar în altele delegații opoziției au fost bătuți și izgoniți din localurile de vot, iar alegătorii intimidați de cete de huligani.

Când a început numărătoarea voturilor, organele comuniste și-au dat seama că, în ciuda hoțiilor săvârșite, nu vor obține majoritățile dorite. Atunci au recurs la falsificarea totalurilor de la unele circumscripții, excluzând pe reprezentanții opoziției din comisiile electorale. Până la urmă au trebuit să măsluiască și rezultatul final.

Guvernele puterilor Apusene au protestat energic împotriva felului cum au fost ținute alegerile, arătând în detaliu abuzurile comise. Dar, atâta vreme cât Groza și ciracii săi urmau metodele recomandate de reprezentanții Moscovei, nu aveau motive să se teamă de represalii din partea Statelor Unite și a Marii Britanii.

Acum au început să se întețească arestările ilegale, a crescut numărul celor trimiși în fața tribunalelor populare, venerabilul Iuliu Maniu și alți fruntași ai partidelor istorice fuseseră judecați și condamnați la închisoare, unde mulți aveau să moară în anii următori, mișcarea sindicalistă liberă a fost zdrobită și din organele administrației de stat, din conducerea armatei și din rândurile magistraturii au fost îndepărtate elementele în care regimul nu avea încredere. Acum sosise și momentul pentru a soluționa problema monarhiei.

În noiembrie 1947 regele Mihai a fost poftit să ia parte la nunta principesei Elisabeta, actuala regină a Angliei. Petru Groza, în calitate de președinte al Consiliului de Miniștri, nu a întârziat să aducă avizul guvernului, recomandând acceptarea invitației. Bănuiesc că permițând Regelui să iasă din țară, conducerea comunistă, în mod tacit, îl invita să rămână în străinătate. În acest fel, chestiunea spinoasă a monarhiei și a monarhului atât de popular, era rezolvată fără ca regimul să poată fi acuzat că a izgonit pe suveran sau că a călcat jurământul de credință depus.

Regele Mihai înfruntase în trecut pe Ion Antonescu și pe dictatorii Germaniei și ai Uniunii Sovietice și nu s-a sfiit să revină la București, ca să împartă soarta țării cu restul națiunii. Reîntoarcerea Suveranului nu a convenit treimii comuniste – Ana Pauker, Vasile Luca și Gheorghe Gheorghiu-Dej – care a trebuit să ia în grabă măsuri pentru alungarea Regelui.

Opt zile de la sosirea Regelui la București, la 29 decembrie 1947, Dimitrie Negel, mareșalul Curții Regale, este chemat la telefon de către Petru Groza, care cere să fie primit în audiență în dimineața zilei următoare. El adaugă însă că, ținând seama de importanța întrevederii, ar fi bine ca și regina-mamă Elena să fie prezentă. Negel sună la telefon pe Suveran, care se afla la Sinaia și obține agrementul său. Regele va fi la vila de lângă Arcul de Triumf a doua zi la prânz.

La București, seara, Negel și cu mine ne-am dus la Savel Rădulescu, ultimul dintre sfătuitorii Regelui care nu aparținea Curții Regale, și care se mai afla în libertate. El fusese un colaborator intim al lui Nicolae Titulescu, era un diplomat cu renume și fusese și președintele Comisiei Române pentru aplicarea armistițiului. Negel era de părere că Groza venea cu răspunsul guvernului relativ la dorința Regelui de a se căsători cu principesa Ana de Bourbon-Parma. Savel Rădulescu era sigur că era vorba de ceva mai serios. El aflase că majoritatea unităților militare din Capitală fuseseră consemnate la cazărmi, ceea ce indica că autoritățile se așteptau la tulburări. Și eu credeam că era ceva foarte serios. În timpul absenței Regelui din țară, auzisem zvonuri relativ la decizia comitetului central de a lichida monarhia înainte de sfârșitul anului. Zvonuri de acest fel circulau tot timpul, așa că nu le mai dădeam atâta crezare. Dar acum eram convins că funia ajunsese la par în ceea ce privește monarhia. Mie îmi era teamă că Regele va fi arestat și acuzat de opoziție la planurile de reformă comuniste, va fi acuzat de înaltă trădare și judecat de un tribunal popular special.

Ceva ieșit din comun se petrecea peste drum de palatul din Calea Victoriei. N-am putut să nu observăm că la clădirea care pe atunci era Ministerul de Interne, limuzinele de fabricație sovietică cu care circulau mai marii comuniști se perindau cu o frecvență neobișnuit de mare. Dar oricare erau planurile regimului, nu mai eram în stare de a le împiedica.

Dimitrie Negel și cu mine așteptam la vila de la Șosea, unde locuia și lucra Regele de câte ori venea la București, din pricină că apartamentul său din complexul palatului din Calea Victoriei fusese distrus de bombardamentele aeriene germane. Încercând să intru în legătură cu birourile din Calea Victoriei, am constatat că telefonul nu funcționa. Cam în aceeași vreme am observat oameni în uniformă ascunși pe lângă casele de la Muzeul Satului sau tupilați prin tufișurile de pe malul lacului Herăstrău. I-am spus lui Negel că suntem înconjurați și fără legătură cu Palatul, și că nu mă mai îndoiam că Regele va fi forțat să abdice. Când au sosit Suveranul și Regina-Mamă, le-am comunicat constatările noastre. Am aflat mai târziu că militarii observați nu aparțineau armatei române, ci făceau pane din divizia „Tudor Vladimirescu” formată în captivitate în Rusia din prizonieri îndoctrinați de facțiunea moscovită a Partidului Comunist. Această unitate de voluntari se acoperea acum de glorie deținând pe Regele țării.

Petru Groza a apărut în audiență însoțit de Gheorghe Gheorghiu-Dej, pe acea vreme secretarul general al PCR-ului. Ultimatumul adus de cei doi trimiși urmărea reîntoarcerea lor nevătămată, în mai puțin de două ore, cu semnătura regelui pe actul de abdicare. Petru Groza a declarat și Gheorghe Gheorghiu-Dej a confirmat că, dacă aceste condiții nu erau respectate întocmai, Regele se poate aștepta la o „baie de sânge” în rândurile Opoziției căci ei, Groza și Dej, nu mai erau în stare să stăpânească „indignarea poporului”. Apoi a adăugat, în mod confidențial, că sunt forțați de Moscova să ia aceste măsuri, deoarece monarhia, un anacronism politic în zona de influență sovietică, nu mai putea fi tolerată.

Regele a cerut timp de consultare și a declarat că legătura directă și indisolubilă pe care o are cu poporul român, întărită prin jurământul pe care l-a depus acum șapte ani, nu poate fi ruptă printr-o semnătură simplă pe o bucată de hârtie. El a cerut ca poporul român să fie consultat, căci este singurul care poate decide asupra destinelor monarhiei. Trimișii comuniști au declarat. că nu au latitudinea să modifice ultimatumul și au repetat amenințările precedente. Ba Groza nu a ezitat să arate că se înarmase cu un pistol, ca să nu sufere, cum spunea el, „soarta lui Antonescu”. Dar nimeni care era la curent cu faptele nu putea să găsească aceste situații ca fiind echivalente.

Cu mare strângere de inimă și pentru a cruța națiunea de sacrificii inutile, Regele s-a retras într-o cameră alăturată și a semnat actul de abdicare. Din acel moment și până la trecerea peste frontieră, trei zile mai târziu, Regele a fost sub paza voluntarilor din divizia „Tudor Vladimirescu”.

În zilele următoare, în discuții între Negel și Groza, s-a căzut de acord asupra compoziției anturajului care va însoți pe Suveran, la documentele necesare pentru călătorie, la instrucțiunile pentru formarea trenului regal, la valoarea devizelor. Din toate numele aflate pe lista supusă de Negel, singurul care nu a fost aprobat de grupul Pauker-Luca-Dej, a fost Savel Rădulescu, pe motiv că este o personalitate politică ce ar deveni șeful guvernului român în exil. După plecarea Regelui, el a fost arestat și supus, ca și ceilalți oameni politici, la regimul brutal al temnițelor comuniste.

Pentru a obține bani de drum, Negel a vândut vinurile ce se aflau în pivnițele Domeniilor Regale. Aceste fonduri au fost convenite în valută forte și au constituit subzistenta anturajului până la separarea de suveran. În ziua abdicării Regele s-a întors la Sinaia, unde a așteptat completarea detaliilor necesare plecării și sfârșitul negocierilor între Negel și Groza.

Trenul a fost format la București, unde s-a îmbarcat o parte din suită. Poliția economică a inspectat în detaliu fiecare bagaj, iar unele persoane au fost supuse la examen corporal pentru a descoperi bijuterii sau devize ascunse. Până și fructele ce se aflau pe masa din compartimentul destinat reginei Elena au fost tăiate în două, din același motiv.

Regele s-a îmbarcat la Sinaia în seara zilei de 2 ianuarie. Peronul gării era pustiu. Un singur ziarist american, Bill Lawrence, corespondentul lui „New York Times”, a avut curajul să se prezinte la gara din Sinaia pentru a asista la plecarea Regelui. Bineînțeles că nu i s-a permis acest lucru, dar Lawrence, neînduplecat, a urmărit evenimentul de pe un deal din apropiere, iar reportajul său a apărut în ziar în zilele următoare. Pentru a împiedica manifestații de simpatie și de solidaritate, regimul nu a anunțat ora plecării sau ruta și a fixat orarul astfel ca voiajul prin Transilvania să aibă loc în cursul nopții. Cu toate acestea, când trenul s-a oprit la Brașov și mai târziu la Făgăraș, noi, din spatele obloanelor trase, am putut auzi urale și imnul regal cântat de manifestanți. Bieții oameni, care nu știu cum de au aflat traseul și orarul trenului regal, au înfruntat nu numai întunericul și gerul, dar și ostilitatea gărzilor comuniste, pentru a aduce salutul lor și pentru a transmite un mesaj de încurajare regelui lor.

Când am sosit la Curtici, ultima stație pe teritoriul român, ni s-au înmânat documentele de călătorie. Atunci am descoperit că ele nu conțineau decât vize de tranzit pentru Ungaria și Austria, care se aflau sub controlul sovietic. De aici până la Viena, am fost izolați cu totul de restul lumii. Gările prin care trecea trenul erau pustii, dar câteodată puteai zări câte o santinelă sovietică pitită după un colț. Intrând în zona americană din Austria, un trimis al generalului comandant american a adus salutul său Regelui. În cursul nopții am ajuns în partea de Apus a Austriei. La trecerea trenului prin Salzburg și apoi prin Innsbruck, am putut să auzim urale și imnul regal cântat de refugiații români, care veniseră să salute pe Rege, cu care acum erau înfrățiți în pribegie. Cu toții am fost foarte mișcați de aceste manifestații. A doua zi ne-am găsit la granița elvețiană. Cum nu aveam vize de intrare, a fost nevoie de negocieri cu autoritățile federale de la Berna. După un răgaz de câteva ore, am fost primiți pe teritoriul elvețian cu condiția de a nu face declarații cu caracter politic și fără a primi viza de pașaport.

Regele s-a stabilit în mod provizoriu la Lausanne. După câteva săptămâni, regele Mihai a fost invitat de președintele Harry S. Truman să-l viziteze în Statele Unite. În drum spre Washington, regele s-a oprit pentru câteva ore la Londra. Acolo, în cadrul unei conferințe de presă, el a făcut primele declarații descriind abdicarea forțată, pe care o consideră nulă, fiind obținută prin constrângere și fără asentimentul poporului.

Odată ajuns în Statele Unite, la banchetul oferit de asociația corespondenților de presă din New York, Regele a pronunțat un discurs în care a relatat abuzurile regimului comunist și amestecul Uniunii Sovietice în afacerile interne ale României. El a descris cum un regim instalat și sprijinit de forța armată a Uniunii Sovietice terorizează poporul român. La Washington, regele Mihai a stat de vorbă la Casa Albă cu președintele Truman, explicând doleanțele națiunii. El a văzut și un grup de membri marcanți ai guvernului american și ai Congresului. Din nou a fost invitat la un banchet la asociația ziariștilor americani, unde a descris tragedia poporului și setea țării pentru libertate și democrație.

Dar în același timp s-a închis un capitol din istoria tragică, dar eroică, a națiunii.”

DESPRE MIRCEA IONNIȚIU

Mircea Ionnițiu a urmat primul trimestru de liceu la „Spiru Haret” din Bucureşti, la care studia şi fratele său mai mare, Nicolae – împreună cu Dan Cernovodeanu, de unde au fost aleşi pentru „clasa palatină”. Profesorul Smântânescu, unul dintre profesorii clasei palatine spune: „Mircea Ionniţiu, care era şi premiantul clasei şi care era fiul – mi-aduc aminte că l-am şi meditat! – era fiul directorului de la Librăria Cartea Românească, Ionniţiu, un om foarte distins, o familie aleasă, băiatul lui era coleg cu Mihai şi pentru ca să fie bun la carte – era premiantul clasei – Ionniţiu m-a solicitat ca să-l şi meditez. Am primit şi l-am meditat şi acest Ionniţiu a fost iubit foarte mult de către Mihai.“

A urmat Facultatea de Drept şi (după 1940), a devenit secretarul personal al Majestăţii Sale Regele Mihai în locul bucovineanului Ioan Mocsony-Stârcea, cu studii superioare în Marea Britanie (Universitatea din Cambridge). În această calitate, el a fost martor ocular la evenimentele din ziua de 23 august 1944, la impunerea primului guvern Petru Groza de către ocupanții militari sovietici (6 martie 1945) și la abdicarea forțată a regelui Mihai I, impusă de comuniștii români susținuți de Armata Roșie, la 30 decembrie 1947.

Mircea Ionnițiu a părăsit România în 3 ianuarie 1948, în Trenul Regal, odată cu Familia Regală a României care a fost silită să plece în exil.

Mai târziu, el a relatat evenimentele istorice la care a fost martor în cartea Amintiri și reflecțiuni.